Viata spirituala

Biserica şi viaţa religioasă

În Mehedinti pâna prin anii 1960 toate satele si satucele aveau biserici proprii, majoritatea ridicate în secolul XIX, pe structura celor anterioare, altele noi, din zid, moderne dar treptat împutinate de enoriasi. Cele de lemn în mare parte au devenit ulterior filiale sau nefunctionale. în fostul raion Strehaia, prin 1964 s-au consemnat 27 biserici vechi de lemn care prezentau interes valoric pentru a fi clasate pe lista monumentelor istorice, 10 dintre acestea erau deja pe lista din 1955. Astazi, din cele 27 mai sunt doar trei în fiinta (Salatruc, Susita, Valea Buna) si doua nefunctionale, parasite dar înca în picioare (Valea Ursului si Albulesti). Bisericile mai apropiate de municipiul Drobeta Tr. Severin, cum si cele din zonele de câmpie, sarace în paduri, au fost modernizate, se mai pastreaza doar câteva din cele de lemn – drept capela a cimitirelor.
Cele mai multe biserici de lemn se afla în Plaiul Closani, spatiu intramontan si de podis, aici mentinându-se treptelniceste (din mosi-stramosi) cadre ale firii patriarhale. Mai izolate si conservate propriu asezarilor mosnenesti, satele de aici – vreo 50, nealterate habitual nici de colectivizarile comuniste, si-au perpetuat un patrimoniu etno-cultural-spiritual cu elemente arhaice spectaculoase, evidente în creatiile populare, melos, iconografie, vesminte si structuri arhitectonice. Elemente înfratite partial cu cele gorjenesti, de altfel Closanii se întind în judetul vecin, dar pâna în 1938 întregul Plai, pâna dincolo de mânastirea Tismana, a tinut de Mehedinti. Si a fost de rezonanta istorica în timpul lui Tudor Vladimirescu. în anii 1806-1820, fiind vataf al Plaiului Closani, Tudor a ridicat în satul Prejna, la 1808, o biserica de lemn din care se mai pastreaza catapeteasma si icoanele, biserica fiind refacuta din zid în 1859. Tudor a îngrijit si alte asezaminte religioase, un cult pentru faptele sale (în deosebi ca fulminant conducator al Revolutiei din 1821) s-a întretinut mai ales în acest spatiu plaies, chipul sau aparând si în iconografia bisericeasca.
Dintre bisericile de lemn tip Closani s-au pastrat peste 30, aferente Protoieriei mehedintene Baia de Arama fiind 28, functionale 26. Din pacate, unele nu sunt îngrijite. Nu am cuprins în acest Album chiar câteva parohii, aratând dezolant, cum sunt cele din satele Brebina, Busesti, Seliste, precum si filialele Draghesti, Runcsor si Balta. Fragmentar, si acestea prezinta elemente de valoare, figureaza înca pe lista Monumentelor. Asezari bogate în paduri de toate speciile, era firesc sa primeze aici arhitecturi de lemn la toate constructiile (case, conace, biserici). Din pacate, statul român nu a mai investit finantari pentru conservarea acestui patrimoniu. Din cât s-a mai pastrat, o cercetare în tema ar gasi aici particularitati chiar în contextul afin oltenesc. Câteva au mai fost semnalate spre exemplu de Radu Greceanu, un rafinat istoric al artelor monumentale, care prin anii ’60 s-a zbatut literalmente pentru salvarea bisericilor de lemn si a conacelor, culelor din Oltenia.
Bisericile de lemn din Mehedinti, majoritatea ridicate în sec. XIX, au toate acelasi plan dreptunghiular (tip „nava”), construite în sistemul cunoscut european Blockbau (dispunerea bârnelor pe orizontala). Fundatia, la cele din Closani în deosebi, este din piatra bruta. Lemnul, din gorun sau stejar, bârnele groase si lungi, cioplite, fasonate si asezate pe întreg în lungime, niciodata înnadite. Se zideau „bisericeste” (spun mesterii) dupa sistemul cununelor de bârne, îmbinate la capete în cheotori si cu numai cuie de lemn. Tot asa se ridica si casele de lemn, însa la biserici interveneau particularitati. Cel mai important era aspectul estetic, o biserica de lemn nefiind impunatoare prin dimensiune, trebuia sa fie cocheta, frumoasa, si acest lucru se realiza prin arta lemnului. Pridvorul cu stâlpi si grinzile la vedere se sculptau felurit, însa de o limpede naturalete. De asemenea altarul, usile împaratesti, jilturile, mobilierul si alte piese de cult. Câteva biserici nu au absida decrosata (ca în Oltenia si Muntenia), tehnica preluata din Ardeal de unde influentele se simt numai la arhitecturi din nordul muntos al judetului, aici interferându-se si cu Banatul. Nu s-a preluat însa din Ardeal elevatia gotica, multe biserici mehedintene având turle mici, unele nu au deloc, clopotnitele sunt separate.

Iconografia, atât cât s-a mai pastrat, este demna de vazut. în zona Closanilor a existat de-a lungul sec. XIX o scoala de traditie locala în arta zugravelilor si a iconografiei. Au ramas nume ca Simion Zugravul si Ghita Zugravul Plostinaru, cu ucenicii lor pâna pe la mijlocul sec. XX. Se poate vorbi si aici de un sincretism între fondul autohton, arhaic, si influentele de ev mediu târziu, cele post-bizantine, în plina explozie a artei brâncovenesti. Influentele occidentale au patruns numai în viata civila cu deosebire în acest vest al Olteniei, în mediul urban cum si în cel aristocrat boieresc. Picturile din bisericile vechi mehedintene, în tempera mai târziu si în ulei, ansambluri murale dispuse pe mai multe registre, cum si icoanele pe lemn (lipsesc cele pe sticla) se disting prin compozit încarcat de simboluri si colorit de flacara pe fonduri închise. As zice o arta static-înflacarata, un dialog mistic între liniste si miscare, într-un bogat decor floral, vegetal si geometric, ca în sculpturi si ca în costumele populare specifice zonelor. Influenta de factura populara intrând si în personificarea chipurilor (portrete de ctitori, zugravi), cu accesorii vestimentare din habitatul local. Nu lipsesc nici figuri din obste în tablouri cu tenta descriptiv-moralizatoare. Toate acestea se mai pot vedea în micutele biserici de lemn, cu absidele si ferestruicile lor arhaice, dar si în cele considerate moderne, de secol XX. Multe icoane vechi totusi au disparut sau au fost repictate. Biserica din Comanesti avea o icoana din 1495, însa repictata de Simion Zugravul în 1883. în biserica din Ponoarele se afla o icoana a Sf. Ioan Botezatorul din 1762, reparata în 1879. Altele se afla în colectiile unor muzee urbane. Am vazut în muzeul mânastirii Jitianu-Craiova sase icoane tempera pe lemn, de sec. XIX, provenite de la biserica din Breznita, care si ea a disparut prin anii 1970. Multe icoane si alte valoroase obiecte de cult, printre care 150 de clopote, au fost luate de armata germana în primul razboi.
Dar împlinirea visului de veacuri - întregirea României mari a facut sa se vindece mai repede ranile razboiului si societatea sa se dezvolte în toate laturile sale. în perioada interbelica România nu era doar grânarul Europei. Era într-o emulatie occidentala si avea un sistem propriu de valori. Viata bisericeasca a ramas un model pentru astazi. Toate bisericile parohiale aveau coruri, biblioteci publice si cantine scolare (pentru copiii saraci). Caminele culturale erau conduse de preoti. Cu adevarat preotul era o autoritate prin excelenta. De aceea, care se mai „dedulceau” nu erau iertati usor de enoriasi, caci biserica era simbolul curateniei sufletesti. Un sat fara biserica era o nenorocire. Când se naruia câte una (de la incendii, cutremure) toata obstea se urnea pentru ridicarea unui nou lacas. „Dar ce este acea lumina? / O biserica crestina / Ridicata din ruina”, spunea Vasile Alecsandri în secolul sau XIX.
Bisericile vechi de lemn, în majoritate, se afla lânga cimitire. Ele formeaza împreuna un ansamblu monumental si rostesc tacut despre un cult al viilor pentru morti, vazut si înteles memorial si imemorial. Cultul mortilor la români este asemanator cu cel din civilizatia romana, o Parentalia. Dar, dupa cum a lasat scris Herodot în Istoriile sale, exista un cult chiar mai profund la triburile dacice. Când Darius trecuse Dunarea la geti si urcând prin Muntii Apuseni a întâlnit pe agatârsi, iata ce spunea capetenia lor catre regele pers: „noi nu avem cetati, nici semanaturi pentru care sa ne încaieram, noi avem de aparat numai mormintele parintilor nostri. Ei bine, daca ni le gasesti, încearca sa le pângaresti si atunci… Pâna atunci, nu.” Apoi a fost întâmplarea cu iepurele: tocmai în momentul când agatârsul îsi încheiase „alocutiunea”, brusc a tâsnit dintr-un tufis un iepure si a luat-o la sanatoasa chiar prin fata lui Darius, care a mai zis atât: „oamenii acestia au fata de noi un adânc dispret”, dupa care s-a întors cu armata sa la Dunare.
Pâna prin 1850 erau si satele ascunse sau retrase de la drum, din calea atâtor navalitori pradatori. Vremurile moderne, pline de înca alte angoase, au mai schimbat crezul spiritual pentru cei dusi „în lumea cealalta”.
Bisericile de lemn cu arhitectura si iconografia lor, cu celelalte elemente conexe: pietrele tombale cu inscriptii antequem, troitele maiestrit întâmpinatoare, cartile de cult cu felurite însemnari marginale constituie o dimensiune a culturii noastre traditionale. Si o dimensiune a memoriei noastre. Este deosebit de sensibil sa recitim prin documente despre stramutarea sfintelor lacase dintr-un sat în altul, altfel spus despre o circulatie a bisericutelor mai decât a cartilor, acestea fiind mai scumpe. O Cazanie pâna prin 1800 costa cât o mosie. în 1850 costa între 60 si 80 de taleri. La cumpararea unei carti trebuia sa contribuie întreaga obste. Din multele însemnari pe filele îngalbenite apar însa diferite nume de familii boieresti care cumparau cartile si le donau bisericii, si cine stie de câte ori aceeasi carte mai fusese vânduta-cumparata! Si tot ei boierii cumparau si donau icoanele. Si tot ei ctitoreau sfintele lacase. Astazi, trebuie sa „ajutam” pe cei îmbogatiti sa se civilizeze si cum sa devina mecenati, adica boieri.

Catedrala
Dorinţa construirii unei Catedrale în Drobeta Turnu Severin s-a manifestat după Revoluţia din 1989, atunci când preotul severinean Constantin Inescu a ridicat problema construirii unei Catedrale în acest oraş, ce avea numai patru biserici.
În anul 1992, a luat fiinţă parohia ,,Naşterea Domnului” iar Permanenţa Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Craiovei a hotărât ca Părintele Ioan Tobă să fie numit paroh şi să se ocupe de construirea viitoarei catedrale. După obţinerea terenului situat în centrul municipiului, în aprilie 1994, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Nestor Vornicescu - Mitropolitul Olteniei - a pus piatra de temelie pentru noua Catedrală.
La 21 aprilie 2002, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Teofan a sfinţit paraclisul, cu hramul ,,Naşterea Domnului”, aflat la subsolul clădirii, urmând ca viitoarea catedrală să aibă hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă" - ocrotitorul Severinului.
După o perioadă în care lucrările de construire au fost întrerupte din cauza lipsurilor financiare, odată cu reînfiinţarea Episcopiei Severinului şi Strehaiei şi a instalării Prea Sfinţitului Părinte Nicodim ca întâistătător al acestei eparhii, lucrările de construire la catedrală au fost reîncepute, beneficiind de sprijinul autorităţilor publice, al unor sponsori şi al credincioşilor mehedinţeni.
În paraclisul situat la subsolul catedralei se oficiază zilnic Slujbele Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii, transmise în direct la Postul de Radio „Lumina” al Episcopiei Severinului şi Strehaiei.
Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu implicarea clerului şi a credincioşilor de pretutindeni catedrala se va sfinţi cât mai curând posibil.

Oricine se poate alătura Centrului Eparhial al Episcopiei Severinului şi Strehaiei în efortul de a duce la bun sfârşit cât mai repede lucrările de construire a Catedralei Episcopale din Municipiul Drobeta Turnu Severin.

Manastiri:
Exista 8 mânăstiri: Macronia, Sf. Ana, Coşuştea Crivelnic, Topolniţa, Vodiţa, Cerneţ, Strehaia, Gura Motrului

Sectorul Social
Activitatea de asistenţă socială în cadrul parohiilor se desfăşoară sub îndrumarea preoţilor, cu implicarea preoteselor, a membrilor consiliilor parohiale şi a comitetelor filantropice acolo unde acestea există.
În cadrul eparhiei funcţionează 100 de comitete filantropice la nivel de parohie, care îşi desfăşoară activitatea ca grupuri de sprijin ale copiilor abandonaţi şi reintegraţi în familiile naturale prin proiectul "În braţele mamei", derulat de Biroul de Asistenţă Socială din cadrul Protoieriei Drobeta Turnu
Severin Nord I, în parteneriat cu Arhiepiscopia Craiovei şi Organizaţia Internaţională pentru Caritatea Creştin-Ortodoxă din Statele Unite ale Americii ( IOCC).
Biroul de Asistenţă Socială al Centrului Eparhial cât şi cel al Protoieriei Drobeta Nord au ca activităţi cu caracter permanent, identificarea cazurilor sociale individuale şi stabilirea grupurilor ţintă care necesită intervenţie urgentă. Membrii Sectorului Social au urmat cursuri de formare desfăşurate de organizaţii profesioniste în domeniul social, pe diferite teme cum ar fi: scriere de proiecte, Comunicare, Drepturile omului, strângere de fonduri, dezvoltare oganizatorială, Rolul Bisericilor în apărarea drepturilor omului, Consolidarea încrederii reciproce între majoritate şi minorităţile din România.
Colaborează cu doua asociaţii: Vasiliada si Filantropia. Ambele avându-l ca Preşedinte de onoare pe P.S. Nicodim Nicolăescu şi ca Preşedinte al Consiliului Director pe PC Pr. Consilier social George Smeu.
Episcopia Severinului şi Strehaiei a fost reînfiinţată după 600 de ani. Are jurisdicţie asupra tuturor unităţilor bisericeşti din judeţul Mehedinţi. Eparhia are 5 protopopiate ce cuprind: 200 parohii, 148 filii, 11 mănăstiri şi 220 de preoţi (din care 6 în unităţi bugetare).
Ca urmare a Adresei nr. 959/2003, trimisă de Arhiepiscopia Craiovei, luându-se act de dorinţa clerului şi credincioşilor din judeţul Mehedinţi privind restaurarea existenţei istorice a vechilor eparhii (Mitropolia Severinului Episcopia Strehaiei), pentru motive de ordin misionar, pastoral, administrativ, bisericesc, cultural, istoric şi geografic, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 4-5 martie 2003 a aprobat cererea de înfiinţare a Episcopiei Severinului şi Strehaiei cu reşedinţa în municipiul Drobeta-Turnu Severin, ca sufragană a Mitropoliei Olteniei, cu jurisdicţie asupra judeţului Mehedinţi, prin desprinderea acesteia din cadrul Arhiepiscopiei Craiovei.
În ceea ce priveşte înscrierea în dipticele general al Bisericii Ortodoxe Române a noii episcopii, s-a stabilit ca locul acesteia să fie după Episcopia Maramureşului şi Sătmarului şi înainte de Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor. Hotărârea Sfântului Sinod a fost ratificată de Adunarea Naţională Bisericească în şedinţa de lucru din data de 6 martie 2003.
La 9 octombrie 2003, au avut loc alegeri în cele zece circumscripţii electorale organizate în judeţul Mehedinţi pentru membrii clerici şi mireni, delegaţi în Adunarea Eparhială a noii episcopii. În cadrul primei şedinţe a noii Adunări Eparhiale, din data de 23 octombrie, sub prezidul Înalt Prea Sfinţitului Teofan, Mitropolitul Olteniei, s-au format cele patru comisii: bisericească, culturală, economică şi de organizare şi validare; Biroul Adunării Eparhiale. Tot în cadrul şedinţei au fost aleşi şi cei trei reprezentanţi (un cleric şi doi mireni) în Adunarea Naţională Bisericească, precum şi membrii Consiliului şi Consistoriului Eparhial.
La 12 decembrie 2003, sub preşedinţia Î.P.S. Mitropolit Teofan, Locţiitor de Episcop al Episcopiei Severinului şi Strehaiei, a avut loc şedinţa de constituire a Consiliului Eparhial al noii eparhii.
La 11 februarie 2004, Colegiul Electoral Bisericesc a ales ca episcop pe Prea Sfinţitul Nicodim Nicolăescu. Instalarea Prea Sfinţiei Sale a avut loc în ziua de 25 aprilie 2004, la Catedrala episcopală din Drobeta-Turnu Severin. Alegerea Prea Sfinţiei Sale a fost recunoscută de autorităţile statului român prin decretul nr. 265 din 22 aprilie 2004, publicat în Monitorul Oficial din data de 23 aprilie 2004.
În prezent activitatea administrativă a Episcopiei Severinului şi Strehaiei se desfăşoară la Drobeta Turnu Severin, unde se află Centrul Eparhial.
Există 7 sectoare de activitate: administrativ-bisericesc, economic, cultural, învăţământ şi tineret, cercetare-dezvoltare, social şi media

Zona Porţile de Fier cuprinde o serie de tipuri de aşezări umane cu o vechime considerabilă. Cele mai întâlnite tipuri de sate sunt cele adunate şi cele răsfirate.
Satele adunate au gospodării mai aerate, înscrise în uliţe nu prea dese. În cadrul acestui tip de sate întâlnim: sate adunate cu structură neregulată şi sate adunate cu structură regulată.
Satele adunate cu structură neregulată sunt aşezările obişnuite în zonele joase şi deluroase, cu uliţe întortocheate, după configuraţia terenului, în care loturile pentru curţile tineretului s-au obţinut fie prin parcelarea grădinilor pe lângă casele vechi, fie prin extinderea marginală a suprafeţei construite. Densitatea gospodăriilor scade dinspre centru spre margini, unde acestea sunt mai răsfirate. Aceste sate sunt mai frecvente pe agestrele de la ieşirea văilor din munţi şi dealuri, evoluate în timp spre forme liniare, triunghiulare, tentaculare etc.
Satele adunate cu structură regulată sunt cele ale căror gospodării au curţi deschise şi mici grădini în completare, care se înscriu în planuri liniare sau geometrice. Sate cu structură liniară sunt în lungul văilor şi în lungul drumurilor. Văile au fost, din vremuri străvechi, locuri preferate de aşezare atât în câmpii, cât şi în zonele mai înalte. Drumurile erau în trecut evitate, mai ales cele care prezentau importanţă strategică.
Satele îngrămădite au o structură mult mai densă, gospodăriile fiind unele lângă altele, curţile strâmte, adeseori închise spre stradă cu zidărie, având o poartă de acces în curte. Acest tip este foarte rar întâlnit în această zonă.
Satele răsfirate au o reţea întinsă de uliţi, în lungul cărora sunt dispuse gospodăriile, între care se găsesc grădini cu pomi sau terenuri arabile cultivate cu porumb, legume etc. Aceste sate nu sunt unanim recunoscute ca tip de aşezări, datorită instabilităţii lor în timp, deoarece sporind populaţia, proprietăţile se parcelează, gospodăriile se îndesesc, şi astfel aşezările devin adunate.
Zona Porţile de Fier cunoaşte o varietate destul de mare de aşezări rurale. Printre acestea, aşezările rurale cu funcţii predominant agricole, în care se disting: aşezările rurale de cultură a cerealelor şi de creştere a animalelor, aşezări rurale de creştere a animalelor şi de cultură a pomilor fructiferi şi a viţei de vie, aşezări rurale legumicole; aşezările rurale cu activităţi industriale, în special aşezările rurale cu activităţi legate de industria extractivă; aşezări rurale cu funcţii mixte, printre care: aşezări rurale în care activitatea agricolă se îmbină cu activitatea industrială din marile centre industriale, aşezări rurale în care activitatea agricolă se îmbină cu muncile legate de exploatările forestiere, aşezări rurale în care meşteşugurile săteşti formează ocupaţii anexe agriculturii şi aşezări rurale cu activitate pescărească.
Tipurile de gospodării s-au individualizat în timp, prin planul şi arhitectura caselor, profilul şi numărul construcţiilor anexe, modul de grupare în cadrul curţilor, orientarea acestora în funcţie de uliţi, puncte cardinale etc. Elementele diferenţierii s-au axat pe tipurile arhaice de construcţii, care au evoluat în condiţiile specifice ale diferitelor epoci istorice. Ele se leagă în primul rând de dezvoltarea economiei, de valorificarea unor resurse locale etc. În cadrul aceleiaşi colectivităţi, construcţiile s-au diferenţiat apoi în funcţie de starea materială a sătenilor, de cantitatea de muncă depusă, prin dimensiuni, nu prin profil, prin inventarul gospodăresc şi prin alte bunuri.
Construcţiile gospodăreşti din componenţa curţilor s-au diferenţiat şi dezvoltat în primul rând potrivit cerinţelor ocupaţiilor, întrucât s-a urmărit o tot mai bună adăpostire a animalelor, a uneltelor şi mijloacelor de transport, a diferitelor produse agricole, pomicole, viticole. În satele în care creşterea animalelor a devenit o ocupaţie principală s-a impus extinderea şi sporirea construcţiilor pentru adăpostirea acestora. În satele specializate în diferite meşteşuguri şi chiar în cel agricole, dimensiunile acestor construcţii au fost tot mai restrânse; în schimb s-a extins spaţiul pentru depozitarea produselor, tot mai variate.
La diferenţierea tipurilor de gospodării au contribuit şi alţi factori, dintre care ar putea fi amintiţi cei naturali, de care s-a ţinut totdeauna seama în amplasarea şi realizarea construcţiilor. Calitatea şi cantitatea materialelor ce le-au avut la îndemână oamenii în acest scop s-au răsfrânt în profilul construcţiilor. Condiţiile climatice, la rândul lor, au impus nu numai o anumită orientare, în primul rând a caselor, ci şi înălţimea acoperişurilor de paie sau şindrili în zonele înalte, la toate construcţiile, pentru a se crea pante de scurgere cât mai accentuate. Umiditatea mai mare a solului a impus aşezarea construcţiilor pe temelii de piatră, înălţarea lor pe pante pentru a le feri de apele de scurgere.
Amplasarea gospodăriilor şi orientarea caselor au constituit în trecut o preocupare deosebită a oamenilor. Casele cele mai vechi, dinainte de adoptarea sticlei pentru geamuri, au fost orientate spre sud, deoarece nefiind prea luminoase şi călduroase, prispa sau pridvorul lor însorit era locul obişnuit de desfăşurare a diferitelor activităţi casnice, din primăvară până în toamnă, îndeosebi cele în legătură cu prelucrarea fibrelor textile şi confecţionarea îmbrăcămintei. Această orientare s-a menţinut şi după apariţia ferestrelor mici din sticlă.
Gospodăriile agricole obişnuite şi-au ridicat construcţiile din lemn şi lut. Utilizarea lemnului s-a restrâns la strictul necesar, sătenii întregindu-l în construcţii cu îngrădiri de nuiele bătute cu argilă sau numai cu lut amestecat cu paie, pleavă etc. Caselor joase cu două sau trei încăperi, li se alătură anexe amenajate lateral sau în dos, sub acoperişul prelungit, folosite ca bucătărie de vară, cât şi pentru adăpostirea uneltelor, produselor sau animalelor; acestea poartă denumiri diferite, cum ar fi: polată, aplecătoare, dolie, celar, dosar etc. Sub acoperişul prelungit şi înălţat al grajdului se aflau unul sau două adăposturi laterale, o şură pentru căruţă şi unelte, o polată sau un aplecător pentru unelte, animale mici etc. La nivelul superior al construcţiei se amenaja pătulul pentru porumb şi fânăria, la care se urca pe o scară pusă în dreptul uşii. Acoperişurile construcţiilor vechi de paie, trestie sau coceni, ca şi ale celor mai noi, din olane sau tablă, arau scunde, fiind astfel mai puţin expuse vremii neprielnic.
Gospodăriile agricole-pastorale s-au dezvoltat în zonele deluroase, cu soluri mai sărace, unde animalele s-au ţinut nu numai pentru produse şi munci, ci şi pentru gunoirea pământului. S-au crescut în număr relativ mare atât vite cornute cât şi animale mici, îndeosebi oi, cu care se gunoiau mai bine terenurile destinate păioaselor. Casele şi construcţiile anexe, mai numeroase şi spaţioase, se înălţau din bârne strâns încheiate, ca să asigure o cât mai bună adăpostire contra frigului. Acoperişurile erau înalte la toate construcţiile vechi. În podul caselor se păstrau diferite produse alimentare, iar în cel al şurelor se depozitau cerealele până înspre toamnă, când se îmblăteau. Coteţele pentru porci şi staulele mutătoare, cu care se gunoiau grădinile, fâneţele şi terenurile destinate culturilor anului următor. O parte din animale sau din produse se valorificau pentru completarea lipsurilor gospodăreşti, în primul rând în cereale, deficitare, cu toate eforturile depuse în cultivarea lor. În general, s-a practicat o creştere mixtă de animale, şi în puţine din ele gospodăriile s-au orientat spre creşterea oilor în număr mai mare şi întreţinerea lor prin transhumanţă.
Gospodăriile pomicole s-au dezvoltat în unele zone deluroase şi muntoase sub influenţa cerinţelor mari pentru produsele acestei importante ocupaţii. Casele s-au înălţat pe temelii de piatră, în care s-au amenajat pivniţele pentru păstratul fructelor, cidrului, oţetului etc. Alături de anexele obişnuite au apărut cele specifice ocupaţiei, cuptoarele pentru uscatul fructelor fiertului magiunului, care în trecut au avut un rol însemnat în alimentaţie, apoi cele pentru fermentatul şi fiertul ţuicii.
Gospodăriile viticole au avut, ca şi cele pomicole, pe lângă anexele obişnuite, pivniţe răcoroase pentru păstrarea vinurilor, spaţii aparte în cadrul curţilor sau construcţii speciale în vii, destinate păstrării vaselor pentru culesul şi prelucrarea strugurilor, pentru adăpostirea teascurilor. Casele s-au înălţat pe temelii de piatră, în care s-au amenajat pivniţele, cu intrarea alături de treptele pridvorului sau foişorului, ori sub acesta. Arhitectura caselor din podgorii, ca şi cea din zonele pomicole, a evoluat în condiţiile unor cerinţe practice şi artistice mai mari decât în alte zone.
Gospodăriile specializate în diferite meşteşuguri ţărăneşti au fost întregite cu ateliere sau alte anexe necesare practicării acestora. Fierarii au avut fierărie, ţăranii mineri posedau şteampuri pentru măcinarea minereurilor; pentru olari cuptorul pentru arsul vaselor era indispensabil etc. În unele cazuri atelierul se amenaja în casă, dar anumite prelucrări sau finisări se făceau în afara ei. Instalaţiile tehnice ţărăneşti, numeroase în trecut, întregeau gospodăriile morarilor, piuarilor, posesorilor de joagăre. În jurul unora se grupau 3-4 tipuri funcţionale de instalaţii, cum ar fi moara, piua, teascul de ulei, piua de pănură şi vâltoarea pentru cergi sau ţoale, joagăr pentru tăiat scânduri etc.
Gospodăriile piscicole, care se întâlnesc de-a lungul Dunării, au avut în completare anexe pentru uscarea şi păstrarea uneltelor – confecţionate în mare măsură din aţă specială – pentru prepararea şi păstrarea peştelui, întrebuinţat în mod curent în alimentaţie, în unele zone.
Gospodăriile cu curţi închise au permis gruparea construcţiilor pe o suprafaţă restrânsă, despărţită prin grajduri de terenurile agricole din jur, reduse adeseori la mici ocoale pentru depozitarea furajelor şi grădini de legume. În funcţie de amplasarea construcţiilor în jurul curţilor distingem: gospodării cu curţi aglomerate pe loturi neregulate şi gospodării cu curţi în organizare regulată pe loturi geometrice.
Gospodăriile cu curţi aglomerate pe loturi neregulate se întâlneau în satele răsfirate din zonele ceva mai înalte, unde oamenii şi-au rânduit construcţiile în funcţie de configuraţia terenului. Împrejmuirile diferă după materialele pe care sătenii le-au avut la îndemână şi după vecinătăţi. În mod obişnuit, curţile erau înconjurate de garduri înalte din nuiele, streşinite şi acoperite cu spini, pentru a fi cât mai greu de trecut.
Gospodăriile cu curţi în organizare regulată pe loturi geometrice apar în zonele deluroase şi joase. Amplasarea construcţiilor variază în funcţie de întinderea loturilor şi de orientarea lor. Cele mai frecvente moduri de organizare a curţilor sunt: liniar, pe două linii, în unghi, pe trei linii, pe patru linii, în ocol şi cu curţi duble.
Cele mai întâlnite tipuri de case sunt: casa cu cămară, casa cu tindă – dintre care casa fără vatră de foc în tindă şi casa cu vatră pentru foc în tindă.
În cadrul casei cu cămară, prispa este “mărginită de bârne lungi, aşezate orizontal. În timp, oamenii au scos vatra din odaia de locuit sau au mai construit una în cămară. Cu vremea, de tipul cel mai vechi, aşezată chiar pe sol şi cu horn deasupra, a dispărut din odaia de locuit şi a fost înlocuită printr-o sobă oarbă, a cărei gură era orientată spre vatra din odaia vecină. Peretele dintre cele două odăi era prevăzut uneori cu o uşă. Cămara devine locuinţă zilnică, camera veche devine odaie frumoasă, şi în continuare planul se întregeşte cu o cămară, cu intrare spre faţadă, ca şi cămara veche” .
Casa cu tindă a fost tipul de construcţie tradiţional mai răspândit. Locuinţei iniţiale, care păstrează numele de casă, i s-a alăturat o a doua încăpere, de trecere, fiind astfel protejată de pătrunderea frigului şi oferind în plus un spaţiu de depozitare, nu atât de ferit ca cel din cămară, dar corespunzător pentru păstrarea principalelor produse, în primul rând al cerealelor, apoi a uneltelor mai de preţ. În zonele pomicole, ca şi în cele viticole, cerinţele pentru un spaţiu de depozitare mai puţin expus variaţilor de temperatură , cu un regim termic mai constant, au determinat înălţarea caselor pe zidărie şi apariţia pivniţelor în temelia lor. În zonele agricole joase, planurile s-au dezvoltat în suprafaţă, spre deosebire de deluroase şi muntoase, unde s-au extins şi în suprafaţă şi în înălţime. La aceasta au contribuit şi factorii naturali: umiditatea solului, abundenţa apelor de scurgere, cantitatea mai mare a precipitaţiilor atmosferice etc. De altfel, mediul ambiant a impus şi profilul mai accentuat sau mai scund al acoperişurilor, nu numai la case, ci şi la celelalte construcţii din ansamblurile arhitecturale tradiţionale. Acoperişurile de pale sau de trestie din zonele joase, mai expuse vânturilor, sunt mai scunde şi construite astfel încât să nu poată fi smulse uşor. De asemenea scunde au rămas şi acoperişurile mai noi, de ţiglă şi tablă. Adoptarea acestora în zonele colinare sau muntoase a redus simţitor înălţimea acoperişurilor vechi de paie, de şindrili sau de draniţă.
În această zonă se putea întâlni, de asemenea, casa cu tindă transformată în odaie de locuit, frecvent ales acolo unde cuptorul pentru pâine a fost construit în afara locuinţei.
În ceea ce priveşte materialele de construit, lemnul, piatra au fost cele mai des utilizate. Din lemn se construiau pereţii şi acoperişurile . În câmpiile populate de milenii, după cum arată descoperirile arheologice, acoperite în bună măsură de silvostepe, pădurile au suferit un proces de rărire. Întrebuinţarea lemnului s-a restrâns la construirea pereţilor prin înlocuirea bârnelor cu îngrădituri de nuiele lipite cu lut, apoi numai la folosirea lutului amestecat cu paie sau pleavă. Local s-a folosit şi piatra pentru construirea pereţilor şi chiar a acoperişului, dar în condiţiile climatice de la noi asemenea locuinţe sunt friguroase şi se încălzesc greu. Piatra asigura, în schimb, trăinicia tălpilor de lemn ale caselor; de aceea a fost utilizată peste tot la construcţia temeliei.
Temelia caselor de lemn a constat din vremuri străvechi până în timpuri apropiate dintr-un şir de lespezi scoase din maluri sau strânse din vaduri înainte de a fi rulate de ape şi rotunjite. S-au păstrat unele case cu pereţii din trei bârne, o talpă aşezată pe temelia simplă de piatră, o bârnă intermediară secţionată în locul ferestrelor şi uşilor adâncite în talpă şi înălţate în grinda superioară, care susţinea acoperişul. Ulterior s-au utilizat pentru construirea pereţilor lemne mai subţiri şi mai tinere, care necesitau o mai bună protecţie contra umidităţii din sol şi a apelor de scurgere de la suprafaţă, de pe acoperiş şi de pe pante.
Pereţii caselor erau construiţi din materiale diferite, cum diferite au fost şi tehnicile apărute în timp pentru clădirea lor, adoptate în funcţie de posibilităţile de procurare a materialelor, de calitatea şi de cantitatea lor. Din acest punct de vedere, al materialelor de construcţii, putem distinge: casele cu pereţi de lemn, case cu pereţi de lut, case cu pereţi de piatră, case cu pereţi de cărămidă. Cele mai des întâlnite erau casele cu pereţi de lemn, datorită suprafeţelor întinse ocupate de păduri în trecut şi bunei calităţi a lemnelor folosite: stejarul în zonele joase, fagul în cele deluroase. Lemnele pentru construcţii se tăiau în perioadele când conţineau mai puţină sevă, toamna târziu sau înspre primăvară, înainte de a începe să se desfacă mugurii, când se cojeau mai uşor, îndepărtându-se dăunătorii din scoarţă, spori, insecte etc. Folosirea lemnului o putem surprinde în diferite stadii de dezvoltare a tehnicilor de construcţii, începând de la bârnele rotunde şi până la cele frumos cioplite în patru feţe , strâns încheiate. În mod obişnuit s-au folosit bârne lungi din aceeaşi esenţă sau din două esenţe lemnoase. Una mai tare pentru tălpi şi alta mai uşoară pentru pereţi.
Casa are un rol esenţial în viaţa oamenilor, ceea ce a determinat permanenţa preocupărilor pentru întreţinerea şi dezvoltarea ei. Spaţiul, mult timp restrâns, a fost repartizat în aşa fel încât să asigure cât mai bune condiţii pentru desfăşurarea activităţilor casnice, în primul rând pregătirea hranei şi prelucrarea diferitelor materii prime. Tipurile diferite de activităţi casnice şi marea circulaţie în interiorul casei au determinat împărţirea funcţională a locuinţei pe colţuri. Casa cu o încăpere este tipul mai vechi, care a supravieţuit în forme organizatorice evoluate până în timpurile actuale. Aceleaşi forme organizatorice le-au avut şi casele ce tindă nelocuită. Cele patru colţuri au fost repartizate astfel: colţul cu vatră pentru foc, colţul cu pat, colţul cu masă, colţul de după uşă cu laviţă sau podişor pentru vase .
Construcţiile pentru păstrarea produselor alimentare şi vestimentare au apărut odată cu dezvoltarea economiei ţărăneşti, din grija de a asigura o mai bună păstrare şi o mai mare securitate a bunurilor.
Construcţiile pentru adăpostirea animalelor, uneltelor, mijloacelor de transport şi furajelor au fost anexele cele mai vechi şi cele mai importante ale gospodăriilor. De la adăposturile simple, rotunde, când erau construite din împletituri de nuiele, sau poligonale, când se făceau din prăjini prinse între pari, s-a ajuns la o variată tipologie a construcţiilor pentru ocrotirea animalelor contra intemperiilor. Forme asemănătoare clor iniţiale, rotunde – din împletituri de nuiele, neacoperite sau cu acoperiş simplu – ori poligonale – din prăjini orizontale prinse între pari înfipţi în pământ – se mai păstrează în unele zone ca adăposturi sezoniere, ocoale, stăuini, pentru animalele mari sau mici. Tipurile mai frecvente în componenţa curţilor sunt: şura, grajdul, fânăria şi coteţele.
Şura cu grajd este mai frecventă pentru că ea oferă posibilităţi mai bune de adăpostire a uneltelor şi animalelor, de întreţinere a acestora, precum şi de desfăşurare a diferitelor activităţi gospodăreşti în cuprinsul ei. Cele mai frecvente sunt: şurele poligonale, şurele pe două laturi, şurele dreptunghiulare.
Fântânile au fost nelipsite în curţile ţărăneşti, chiar şi atunci când apa lor nu era potabilă şi se folosea doar pentru gătit, spălat şi adăpatul animalelor. Locul fântânilor era ales cu grijă, pentru a nu se scurge sau infiltra în ele urina provenită de la grajduri, coteţe etc. Acolo unde apa era mai aproape de suprafaţă, aceasta se scotea cu prăjini prevăzute cu cârlige. Acolo unde pânza de apă era mai adâncă s-au folosit fântânile cu cumpănă, înlocuite în multe locuri de o roată cu lanţ. Interiorul fântânilor se zidea cu piatră., iar la suprafaţă acestea aveau un cadru de protecţie, o “căsulie” de piatră, ori o “ciutură” dintr-un trunchi scobit, înlocuit cu un cadru pătrat sau poligonal de scânduri sau grinzişoare, ori o îngrăditură rotundă de nuiele. Ca să nu cadă în ele “gozuri”, murdării, erau acoperite cu capace de scânduri, ori cu draniţă sau şindrili pe suporţi speciali. Materialele tradiţionale sunt înlocuite acum, peste tot, cu inele de beton; iar în locul cumpenelor şi roţilor se utilizează diferite tipuri de pompe.
Construcţiile obşteşti au apărut în timp pentru a satisface cerinţele vieţii sociale şi culturale a oamenilor. Ele au fost înălţate de către meşterii locali, prin contribuţia colectivităţilor săteşti. Materialele de construcţie utilizate au fost până în timpuri apropiate cele aflate în mod curent în diferitele zone. Lemnul a constituit materialul de bază aproape peste tot deoarece se procura şi se prelucra mai uşor. În seria construcţiilor obşteşti, mai frecvente au fost bisericile, atestate arheologic, alături de casele modeste. Acestea s-au dezvoltat şi s-au înfrumuseţat în mod continuu datorită iscusinţei meşterilor ţărani în înălţarea construcţiilor şi desăvârşirea lor prin creaţii specifice.
Celelalte construcţii obşteşti din cadrul satelor, casele comunale sau primăriile, şcolile, etc., s-au menţinut ca realizări arhitecturale la nivelul celor mai izbutite construcţii ţărăneşti, până în timpuri apropiate când au fost înlocuite de construcţii în stil orăşenesc.
Structura unei biserici a cuprins trei încăperi, după modelul clasic: altarul sau absida cu masa cultică, nava sau naosul (partea centrală a construcţiei, rezervată bărbaţilor) şi tinda sau pronaosul (destinată femeilor).
Descoperirile arheologice şi documentele istorice au dezvăluit faptul că în zona judeţului Mehedinţi au fost întreţinute un ansamblu de ocupaţii tradiţionale. Ocupaţiile tradiţionale ale acestei zone se caracterizează printre altele prin profilul lor mixt impus de cerinţele variate ale traiului, pentru produsele vegetale, animale şi minerale, unele mai importante decât altele, pe de o parte, iar pe de alta, de caracterul autarhic pe care l-a avut, de-a lungul timpului, gospodăria ţărănească. Produsele vegetale s-au situat pe primul plan, deoarece au asigurat hrana zilnică, completată cu produse animale numai în câteva zile din cursul săptămânilor şi în anumite perioade ale anului, dintre posturile sărbătorilor mari. De timpuriu, s-au dezvoltat şi ramurile specializate ale agriculturii, pomicultura şi viticultura, deoarece produsele lor au avut un rol foarte important în alimentaţie, prin regimul strict al posturilor impus de biserică. Produsele animale le-au urmat îndeaproape, ele asigurând atât nevoile alimentare dar şi pe acelea ale îmbrăcămintei călduroase, de amenajare a interioarelor etc. Animalele au constituit întotdeauna şi ajutoare în activităţi cum ar fi muncile agricole sau transportul.
Agricultura s-a dezvoltat în relaţie strânsă cu creşterea mixtă a animalelor, furnizoare de produse variate, dar şi de auxiliare indispensabile în muncile agricole şi transporturi.
Ca ocupaţii complementare au apărut şi s-au dezvoltat meşteşugurile ţărăneşti, cele mai importante fiind dulgheritul, olăritul, pielăritul, fierăritul, aurăritul. Ocupaţiile tradiţionale din această zonă s-au mai caracterizat printr-o mare diversitate a tehnicilor, uneltelor şi instalaţiilor utilizate în practicarea lor. Tipurile funcţionale de unelte şi instalaţii, folosite în multe ramuri, începând cu agricultura şi încheind cu meşteşugurile ţărăneşti ne indică un larg interes pentru specializarea activităţii.
Ocupaţiile principale au fost întotdeauna agricultura şi creşterea animalelor. Ele au asigurat existenţa populaţiei autohtone din cele mai vechi timpuri. Ocupaţiile secundare sau anexe au fost practicate ocazional. Prin ele oamenii îşi procurau hrana suplimentară, sau constituiau surse complementare de venit pentru ei şi stăpânii pământurilor. Exemple de astfel de activităţi au fost vânătoare şi pescuitul care s-au menţinut ca îndeletnicire principală timp de multe secole.
Ocupaţiile casnice au satisfăcut cerinţele zilnice ale traiului, ele constând în prelucrare continuă a produselor alimentare, a celor textile în pregătirea hranei, confecţionarea îmbrăcăminte, etc.
Meşteşugurile ţărăneşti au răspuns, în general, unor cerinţe comune de prelucrare a produselor agricole, cum este cazul morăritului; de construirea locuinţelor şi adăposturilor pentru animale şi pentru produse, cum este cazul dulgheritului; de finisare a diferitelor ţesături de lână, în cel al piuăritului; de reparare şi recondiţionare a uneltelor de fier, în cel al fierăritului. Pe lângă acestea, în multe zone s-au dezvoltat meşteşugurile specializate, prin care s-au valorificat materiile prime locale, pentru a satisface cerinţele altor sate sau zone unde acestea lipseau sau nu se cunoşteau tehnicile prelucrării şi confecţionării variatelor produse din lemn, piele, piatră, metale.
Lucrarea pământului s-a făcut cu mijloace tradiţionale, mai avansate sau mai înapoiate, dar întotdeauna la timp, după datini din străbuni în care au fost concretizate observaţiile atente, îndelungate, asupra mersului vremii, dezvoltării vegetaţiei, în urma cărora s-au stabilit perioadele optime de însămânţare a diferitelor plante utile, depăşite azi, dar foarte importante în agricultura din trecut.
În vederea efectuării la timp a muncilor agricole, în zona Mehedinţi au fost obişnuite întovărăşirile pe neamuri şi vecinătăţi, rămăşiţe din vechile forme de lucrare a pământului. Iată ce ne spune Ion Ionescu de la Brad despre această zonă: “ oamenii de aici s-e ajută unii pe alţii în lucrările lor, nu pe bani, ci munca dată cu împrumutare şi în asociaţiune. Ei se pâlcuiesc în grupuri de câte 10 şi 20 de inşi, după cum cere trebuinţa; se asociază cu toţii să muncească odată la fiecare din ei şi astfel fac economie de timp şi săvârşesc tot lucrul în timpul cel mai scurt şi mai oportun” .
Lucratul pământului a început cu săpăliga şi apoi cu sap, folosită până în zilele noastre în zonele muntoase, unde din cauza pantelor repezi terenurile nu puteau fi arate cu plugul. În multe locuri din zona Mehedinţi, ogoare întregi erau lucrate aproape în întregime cu sapa.
Terenurile în pante pronunţate au fost lucrate cu sapa de desţelenit sau cu târşiţa, care avea o lamă îngustă şi mai groasă decât sapele obişnuite, folosite şi pentru spartul “greşilor”, rămaşi în urma plugului, pentru săpatul marginilor un de acesta se întorcea, ca şi la scosul pietrelor. Aceste sape se izbeau cu putere în pământurile tari, care se rupeau în glii mai mari decât cele ce tăiau cu hârleţul sau cu sapele late, cu lamă subţire, a căror folosire s-a generalizat după adoptarea porumbului şi cartofilor în culturi.
Pentru aratul pământului s-au utilizat două tipuri de unelte, una mai veche, cu o construcţie mai simplă, care săpa doar pământul şi-l împingea în lături, numită aratru, şi un tip mai evoluat al acestuia care tăia, ridica şi răsturna brazda, numit plug. La origine aratului se află lemnul cu cârlig, întărit la capăt cu un corn sau o bucată de silex, folosit în vremuri preistorice pentru lucratul pământului. În perfecţionarea uneltei străvechi, descoperirea fierului a constituit o etapă importantă. Cârligul oblic cu care se săpa pământul, a fost întărit fie cu un vârf ascuţit de fier, fixat printr-un manşon, fie printr-o bară de fier lăţită ca o sapă îngustă, ascuţită în partea anterioară şi fixată cu o brăţară şi un cui.
Cultivarea pomilor fructiferi are tradiţii îndelungate în această zonă, datorită condiţiilor naturale favorabile şi a importanţei pe care au avut-o în alimentaţie fructele şi tot mai variatele produse obţinute în ele. Vechimea pomiculturii este atestată de descoperirile arheologice, de vestigiile etnografice.
Spre deosebire de alte plante utile cultivate, arborii fructiferi erau frecvenţi prin rariştile pădurilor. Sădindu-se merii şi perii pădureţi, porumbarii, pe lângă case, prin grija continua a oamenilor, fructele lor au devenit mai bune, odată cu aceasta începând activităţile legate de pomicultură, aproximativ în acelaşi timp cu agricultura. În stadiul mai avansat de dezvoltare a ocupaţiei, au apărut şi diferite obiecte casnice folosite pentru gătite aşi servirea fructelor. Două tipuri funcţionale de produse ceramice au folosite din vechime în acest scop: strecurătorile şi vasele cu picior de tipul fructierelor. Strecurătorile au avut întrebuinţări multiple între care şi strecurarea poamelor fierte, îndeosebi a merelor şi prunelor, în vederea întrebuinţării lor în alimentaţie, ca şi a legumelor mai vechi, cum a fost mazărea, cultivată încă din neolitic.
Ca şi pomicultura, o tradiţie îndelungată are şi viticultura, tradiţie legată de condiţiile climatice favorabile cultivării viţei de vie. Muncile în podgorii, începeau primăvara, cu dezgropatul viilor, şi se încheiau toamna, cu îngropatul viilor. Lucrările de îngrijire a plantaţiilor şi a fiecărei viţe în parte, în vederea unei fructificaţii cât mai abundente, s-au efectuat până nu de mult cu unelte tradiţionale.
Între dezgropatul şi culesul vie se eşalonau: tăiatul, cotorâtul sau copcitul, legatul, săpatul, stropitul, plevila sau tăiatul corzilor. La tăiatul corzilor se foloseau două tipuri de unelte diferite: cuţitul sau cosorul de tăiat la vie fără secure şi cuţitul sau cosorul de tăiat la vie cu secure.
Creşterea animalelor s-a dezvoltat în strânsă interdependenţă cu agricultura, în toate zonele, deoarece, pe lângă variatele şi importantele produse furnizate oamenilor, animalele le-au uşurat acestora muncile şi transporturile . Peste tot, alături de ţarinile cultivate, au existat terenuri suficiente pentru păşunatul din timpul verii şi pentru recoltarea furajelor. Terenurile deschise şi necultivate cu fâneţe şi păşuni, ca şi cele acoperite cu păsuri, au ocupat suprafeţe întinse în trecut, în hotarele tuturor satelor, dar s-au restrâns treptat, datorită sporului neîncetat al populaţiei şi dezvoltării economiei rurale, care au impus extinderea şi intensificarea exploatării spaţiului prin culturi.
Animalele mici, ovinele, caprinele şi porcinele au fost crescute peste tot, în număr mai mic s-au mai mare, după necesităţi şi posibilităţi. În zonele joase, unde gospodăriile dispuneau de cereale, au fost crescuţi mai mulţi porci decât în zonele mai înalte, unde oamenii s-au limitat, în general, la strictul necesar de carne şi grăsimi pentru consumul casnic. În zonele deluroase şi muntoase au fost crescute, în schimb, mai multe oi, nu numai pentru lapte, lână, carne şi piei, ci şi pentru gunoirea terenurilor arabile de pe înălţimi.
Albinăritul are de asemenea vechi tradiţii, fiind favorizat de abundenţa plantelor melifere în floră, mai ales acolo unde predomină formele mijlocii de relief: dealuri, podişuri şi depresiuni, cu păduri de foioase, livezi de pomi şi fâneţe cu cele mai valoroase asociaţii furajere şi melifere. Scorburile copacilor, în care albinele trăiau în sălbăticie, au fost secţionate în butuci, adăpostiţi pe lângă locuinţe, şi astfel a început albinăritul, ca una din cele mai vechi şi importante ocupaţii. Mierea a constituit nu numai un aliment ci şi un medicament important, iar ceara a fost furnizorul de lumină preferat, până la descoperirea mijloacelor moderne de iluminat.
Datorită specificului zonei, pescuitul constituie una dintre cele mai importante ocupaţii. Avantajele acestui tip de ocupaţie constau în: carnea de peşte, sărată poate fi conservată mai uşor, prin uscare şi afumare. În plus, în felul acesta, peştele poate fi transportat la distanţe mari.
Uneltele de pescuit erau nelipsite în trecut din inventarul gospodăriilor din apropierea apelor. Ele erau construite din materiale diferite şi dimensionate după apele în care se foloseau. De la formele simple, care au supravieţuit în unele zone până în timpuri apropiate, s-a ajuns la forme tot mai evoluate, cu o mai mare capacitate de prinderea peştelui, mai ales acolo unde pescuitul a constituit ocupaţia principală a locuitorilor. După Gr. Antipa uneltele de pescuit folosite pot fi clasificate astfel: unelte de metal ascuţite (undiţe, cârlige, ostii, carnace etc.), unelte împletite din lozii (coşurile, lesele, vârşele), unelte împletite din nuiele sau stuf (garduri, coteţe), unelte in plasă (plase, năvoade, laptaşe, saci ), unelte de reţea (mreje, ave, plave).
Cea mai mare parte din produsele agonisite prin ocupaţiile principale şi secundare erau destinate satisfacerii cerinţelor vitale, în primul rând celor alimentare şi vestimentare. Pregătirea hranei şi confecţionarea îmbrăcămintei necesitau produse de natură diferită, vegetale şi animale, care au impus caracterul mixt al ocupaţiilor poporului român, atestat atât de descoperirile arheologice, cât şi de cele mai vechi documente istorice.
În zonele viticole un rol important în alimentaţie l-au avut strugurii. Aceştia se consumau nu numai după mese şi între mese, ci şi cu pâine, servind drept unică masă.
În alimentaţia tradiţională se foloseau alimente de bază, alimente principale, alimente sezoniere şi alimente ocazionale. Ca alimente de bază şi-au disputat întâietatea pâinea şi mămăliga, aceasta din urmă făcută multă vreme din mei şi orz, apoi din porumb. Porumbul a înlocuit nu numai meiul, ci în multe zone şi grâul, menţinut pentru pâinea meselor sărbătoreşti mai importante din ciclul anului şi la cele din ciclul vieţii. Mămăliga se prepara la repezeală, în timp ce pâinea trebuia frământată, dospită, coaptă în cuptor bine încins.
Pentru coptul pâinii s-a folosit cuptorul sau ţestul. Mai răspândit era însă cuptorul. În unele cazuri acesta era construit în casă şi a evoluat, odată cu dezvoltarea planului acesteia, mutându-se dintr-o încăpere în alta. În alte cazuri era construit afară, sub un şopron, prin închiderea căruia s-a ajuns la cuptorişte. Vatra cuptorului era folosită întotdeauna şi pentru gătit.
În comparaţie cu cuptorul, ţestul prezenta avantajul că se încălzea uşor, mai repede, cu coceni de porumb, paie şi chiar tizic, şi acela că, pe lângă pâine, mălai, azimă, turtă, se coceau sub el şi alte diferite mâncăruri, cartofi, carne etc. S-au folosit ţesturi de lut, ţesturi de piatră şi ţesturi de fier.
Ţesturile de lut erau mai frecvente în această zonă a Mehedinţiului, ele fiind şi cele mai vechi. Acestea erau făcute de către femei, din humă sau argilă scoasă din anumite locuri, pe care o duceau în gospodării, o amestecau cu câlţi, pleavă de grâu şi baligă de cal, o frământau de nouă ori şi apoi o modelau pe un muşuroi de pământ, presărat cu cenuşă. Se făcea apoi orificiul prin care se introducea fierul, care se lega de lanţul hornului; apoi ţestul se finisa în interior, uneori se spoia, se punea la uscat, care dura 2-3 săptămâni, când era cald.
Modul de alimentaţie era diferit în funcţie de perioada anului şi sărbătorile religioase. Alimentele principale pentru zilele şi perioadele de dulce erau carnea şi grăsimile, laptele şi produsele lactate, întregite cu legume, condimente şi fructe. Consumul de carne a fost rânduit în bună parte, în majoritatea gospodăriilor, prin tăierile tradiţionale de animale, pentru ciclurile sărbătorilor mai importante: a porcilor pentru ciclul de iarnă, a mieilor pentru ciclul de primăvară.
Consumul produselor avicole – păsările fiind nelipsite de lângă case – începea în ciclul sărbătorilor de primăvară, cu ouăle fierte, vopsite sau încondeiate artistic, la Paşti, în Duminica Tomii şi Rusalii, şi se continua cu puii în timpul verii, apoi cu păsările mai înspre toamnă.
În zonele din lungul Dunării şi cele învecinate, în satele din apropierea lacurilor şi iazurilor, un aliment principal a fost şi carnea de peşte.
Laptele pentru hrana zilnică era furnizat de către vaci, fie, în zonele mai înalte, de către capre. Laptele dulce de la oi era puţin întrebuinţat în alimentaţie; mai mult s-a folosit laptele acru, preparat pe alocuri şi pentru păstrare în berbinţe, pentru iarnă. A fost însă folosit adesea pentru prepararea caşului şi brânzei, păstrată în putini sau burdufuri şi consumată toamna şi iarna. Untul se folosea în multe părţi şi la gătit, nu numai – proaspăt – în alimentaţia zilnică. Se strângea în perioadele când nu se consuma laptele, se topea şi se gătea cu el, suplinind astfel alte grăsimi.
Dintre legume şi condimente, o întrebuinţarea generală au avut-o ceapa şi usturoiul, nelipsite din grădinile ţărăneşti. Consumul lor în anumite perioade, îndeosebi al usturoiului, era încadrat în obiceiuri, acesta fiind considerat protector împotriva molimelor de primăvară.
Pentru zilele de post, alimentele principale erau legumele, în primul rând fasolea, apoi cartofii, uleiurile, întregite cu fructe şi diferite preparate din fructe, cu miere, ceapă, usturoi etc. Înspre primăvară, când rezervele se împuţinau, aceste alimente se completau cu plante spontane timpurii, ca lobode, urzici, sălătică, bureţi comestibili etc. din categoria alimentelor sezoniere. Insuficienţele erau compensate în zilele de dulce - îndeosebi primăvara - cu produse lactate.
Alimentele ocazionale erau de natură diferită şi întregeau mesele obişnuite, mesele sărbătoreşti sau cele ceremoniale, cu mai largă participare, ocazionate de nunţi, botezuri. La acestea erau servite bucatele mai bune, pregătite de cele mai iscusite gospodine din sat. La aceste mese băuturile erau nelipsite, în primul rând vinul, folosit în practicile cultice, împreună cu forme rituale de pâine, apoi miedul şi ţuica sau vinarsul, băuturi ale zonelor înalte.
Deosebit de importantă este şi activitatea de prelucrare a fibrelor textile şi confecţionarea celor două sortimente de produse: textile de casă şi ţesături pentru îmbrăcăminte. Torsul şi ţesutul au tradiţii străvechi în această zonă, atestate de descoperirile arheologice, prin tot mai numeroasele fusaiole sau prisnele din lut ars care îngreuiau capetele fuselor de tors, uşurând învârtirea lor, ca şi diferitele greutăţi de lut ars, folosite pentru întinsul firelor în războiul de ţesut vertical.
În dezvoltarea tehnicilor de prelucrare a fibrelor textile, în primul rând al ţesutului, o etapă importantă a fost marcată de descoperirea şi răspândirea războiului de ţesut orizontal. La acesta s-a ajuns în urma îndelungatelor preocupări de a găsi un procedeu mai eficace pentru introducerea şi strângerea firelor de băteală între cele ale urzelii. Rostuirea urzelii a fost uşurată prin descoperirea tehnicilor simple de deplasare simultană a unor fire într-un sens, şi a altor fire în sens contrar, pentru a strânge între ele, prin încrucişare, firul de băteală şi a deschide gura rostului următor pentru introducerea altui fir. Acest procedeu tehnic a fost uşurat de descoperirea iţelor, cărora le-au premers desigur angrenaje mai simple, asemănătoare celor de la războaiele pentru ţesutul brâurilor, părului de capră sau rogojinilor. Iţele au uşurat foarte mult ţesutul, prin ridicarea şi coborârea simultană a celor două sisteme de fire.
Importanţa diferitelor materiale textile în viaţa de toate zilele a determinat interesul permanent pentru tehnicile de ţesut, ca şi pentru cele de înfrumuseţare a produselor, domeniu în care vechimea tradiţiilor este confirmată şi de bogăţia creaţiilor artistice care le-au întregit, în care se surprind motive străvechi.
Ţesăturile subţiri au fost confecţionate din cânepă şi in , cărora li s-a alăturat bumbacul tors, iar cele mai grase şi mai călduroase din lână, şi pe alocuri din păr de capră, unele piese. Pentru brodat şi confecţionarea unor ţesături fine s-a mai folosit mătasea. În vederea asigurării durabilităţii fibrelor, acestea se selecţionau cu grijă şi apoi se torceau, după cerinţele variatelor materiale care se ţeseau din ele.
Cânepa şi inul s-au cultivat pe suprafeţe mai întinse în trecut, fiind principalele furnizoare nu numai de fibre vegetale, ci şi de seminţe oleaginoase.
Lâna era la fel de importantă în economia ţărănească ca şi cânepa, deoarece din ea se confecţionau textilele de casă protectoare contra frigului şi materialele pentru îmbrăcămintea groasă de iarnă. Puţine erau gospodăriile care nu ţineau măcar 3-4 oi, pentru a-şi asigura o cantitate minimală de lână, pentru cerinţele mai urgente. Primăvara, când se încălzea vremea, se tundeau oile. În unele locuri oile se suvintreau, se tundeau pe picioare şi pântece, obţinându-se suvintriile, cu fire mai scurte, folosite pentru băteli, iar când se încălzea, se tundea restul, adică firele mai lungi. Lâna se spăla cu apă caldă, pentru a se îndepărta grăsimea de pe ea, adică usucul. Apoi se limpezea la fântână sau la izvor, se punea în coşuri şi se zolea bine, după care se punea pe garduri, la soare, pentru a se usca.
Prelucrarea lânii începea cu scărmănatul, desfăcându-se miţele cu mâna şi îndepărtându-se corpurile străine. Se selecţionau apoi firele, alegându-se cele mai lungi şi mai tari, aşa-numitul păr, de cele mai scurte şi mai moi, canura. În acest scop se foloseau piepteni simpli, dintr-o tăblie de lemn în formă de lopată, lată de aproximativ 25-35 cm şi lungă de aproximativ 25-35 cm, cu dinţi de aproximativ 5 cm la un capăt, la celălalt cu o coadă de fixare verticală într-o gaură anume, scobită într-un scăunel sau laviţă scurtă. Lâna scărmănată se trăgea treptat printre dinţii pieptenului, în aşa fel încât să se scoată capetele firelor mai lungi. Acestea se trăgeau apoi treptat cu mâna, într-o şuviţă cât mai lungă, care se rupea după lungimea caierului. Canura rămasă între dinţi se scărmăna