Introducere
Evoluţia istorică şi socio-culturală a zonei Porţile de Fier în perioada contemporană
În perioada interbelică Mehedinţiul se află într-un proces complex de transformare, în care tradiţii şi aspecte dintre cele mai vechi (cu precădere în mediul rural) coexistă cu influenţe şi elemente de factură occidentală (bineînţeles în Severin şi alte câteva oraşe mai însemnate) venite în special pe filieră germană (în strânsă legătură cu Banatul), graţie importantelor comunităţi germane din mediul urban.
Populaţia judeţului, numeroasă comparativ cu alte judeţe, locuieşte în marea ei majoritate, în continuare, în mediul rural. Astfel, partea de nord a judeţului cuprinde satele aşezate în preajma drumurilor de sub munte. Sunt în general sate mici, străvechi, risipite pe plaiuri şi prin văi, în care principalele îndeletniciri ale oamenilor sunt tăierea lemnelor şi creşterea caprelor. Există puţine industrii extractive : de cupru, la Baia de Aramă, de calcar, la Gura-Văii, sau de lignit, unele din ele astăzi părăsite. Viaţa acestor sate este legată de aceea a satelor aşezate în valea Cernei, peste munţi. Un drum vechi de transhumanţă duce din munte, peste dealurile din dreapta Motrului, către lunca Dunării.
Partea de vest, fostul “Judeţ al Motrului” (la origine, Mehedinţiul s-a format din “judeţul” Motru şi “judeţul” de Baltă), este formată din satele înşirate de-a lungul râului eponim şi al afluenţilor săi, precum şi de-a lungul drumului dintre Severin şi Târgu Jiu. Este vorba de cătune obişnuite, întinse în lanţ de-a lungul apei. Viaţa socială are aici aceleaşi caractere cu cea din Valea Jiului. Populaţia îşi împarte îndeletnicirile între tăiatul lemnelor, creşterea animalelor şi o agricultură insuficientă (mai ales cultivarea porumbului) ; în plus, se dezvoltă cărăuşia şi negoţul cu păcură, sare, cergi etc., care sunt transportate de la munte la şes, unde din vânzarea lor sunt procurate produse alimentare.
Partea de sud, fostul “Judeţ de Baltă”, este alcătuită din sate mai mari şi mai rare, de câmpie, aşezate pe terase sau în luncă şi locuite de o populaţie care se ocupă în primul rând cu agricultura. Viaţa socială are aici caracterul general al vieţii din şesul Olteniei, această regiune fiind de altfel considerată o prelungire apuseană a Doljului.
Ca şi în Dolj, această zonă este una de contact cu populaţia de peste Dunăre, de pe valea Timocului, populaţie în bună parte românească.
Judeţ cu caracter compact românesc şi ţărănesc, Mehedinţiul interbelic este alcătuit, mai ales în partea de N şi E, din puternice aşezări moşneneşti, aşa numiţii “boieri de la Motru”, întrerupte pe alocuri de ţigani, foşti robi mănăstireşti. În câmpie, spre S, se întâlnesc sate noi, organizate de stat şi populate cu “colonişti”. Sărăcia, pământului în N şi E, a determinat un curent puternic de emigrare spre oraş (spre Banat sau spre Hunedoara). Judeţul avea un port caracteristic, cu influenţe bănăţene, obiceiurile fiind bine păstrate mai ales în partea muntoasă ; folclorul prezenta de asemenea, amestecate, caracterele Banatului şi ale Gorjului.
În ce priveşte Severinul interbelic, acesta adăpostea, pe lângă o burghezie administrativă recentă, şi câteva industrii alimentare şi de construcţii, dintre care cea mai importantă era aceea a şantierelor navale de la Dunăre.
De perioada de început a celui de-al II-lea război mondial, Mehedinţiul, în speţă Severinul este legat prin tratativele româno-maghiare desfăşurate aici, tratative impuse de Germania nazistă şi al căror obiect îl constituiau revendicările teritoriale ale Ungariei la adresa României. În măsura în care România se dovedea flexibilă în aceastã privinţă Germania se arăta dispusă să-i garanteze frontierele ulterioare. Cum la Severin, între 16-24 august 1940, România refuză în cursul tratativelor (purtate în sala Bibliotecii Bibicescu) să renunţe la principiul etnic în favoarea celui teritorial, susţinut de Ungaria, Germania şi Italia au intervenit şi prin dictatul de la Viena (30 august 1940) problema a fost “rezolvată”.
Anul 1938, considerat cel mai bun an al economiei româneşti dinaintea celui de-al doilea război mondial, găsise întreprinderile industriale severinene în plină dezvoltare. Curând însă, economia de pace avea să devină economie de război. Şantierul Naval construieşte mai multe tancuri petroliere pentru transportul de benzină şi motorină. Atelierele C.F.R. primesc comenzi din partea Ministerului de Război pentru înzestrarea armatei cu mijloace de transport pe calea ferată. Alături de unităţile de producţie deja existente, apar acum fabrici noi. Între 1936-1943 s-a dezvoltat Întreprinderea Forestieră “Cloşani”. De asemenea, în anul 1943 pe harta economiei oraşului apare întreprinderea “Dinamica”, legată tot de nevoile rãzboiului. Inginerul Adrian Dumitrescu, fost director general al colosului industrial Malaxa din Bucureşti, împreună cu alţi acţionari, conducea acest şantier care efectua lucrări pentru armata germană.
Ulterior, între 15 aprilie - 23 august 1944, Severinul a suferit în total 11 bombardamente aeriene anglo-americane ; pierderile materiale au fost imense, iar cele umane au depăşit 200 de morţi, în condiţiile în care locuitorii activi ai oraşului se cifrau la cca. 5000 de persoane, restul refugiindu-se în satele din apropiere.
Dupã 23 august 1944, Severinul a devenit teatru de război în confruntarea dintre trupele hitleriste, aflate în retragere (unele dintre ele cu ajutorul navelor de pe Dunăre) spre Yugoslavia, şi cele sovietice. După eliberarea ţării (relativă, pentru că a fost urmată de ocupaţia sovietică), au urmat o nouă reformă agrară (1945) şi cunoscutele alegeri legislative (19 noiembrie 1946) care i-au adus pe comunişti definitiv la putere, sub acoperirea Blocului Partidelor Democratice. În 1947, sunt desfiinţate partidele “istorice” (ţărănesc şi liberal); urmează arestări şi procese politice, iar la 30 decembrie 1947, Regele Mihai I a fost silit să abdice şi să plece în exil. Monarhia era astfel înlocuită cu republica populară, iar prin “dictatura proletariatului” drumul spre comunism era deschis.
La 1 ianuarie 1951, judeţul Mehedinţi, după cca. 470 ani de la prima atestare documentară, era desfiinţat prin legea pentru raionarea administrativ-economică a Republicii Populare Române. Această lege de sorginte sovietică viza distrugerea sistemului instituţional al României moderne, în genere tot ceea ce ţinea de particularitatea istoriei naţionale, în vederea unei mai bune integrări în structura de comandă a U.R.S.S. Desfiinţarea apoi a instituţiilor economiei de piaţă începe în 1947 cu etatizarea Băncii Naţionale şi continuă în 1948 cu desfiinţarea celorlalte instituţii bancare. Înlăturarea instituţiilor publice locale a început în primăvara 1949 prin instituirea - în locul primăriilor, plăşilor şi a prefecturii judeţului - a comitetelor provizorii ale sfaturilor populare. Concomitent, au fost desfiinţate şi instituţiile administrative de specialitate judeţene : administraţia de constatare şi percepere, serviciul agricol, serviciul sanitar, inspectoratul şcolar, inspectoratul silvic, inspectoratul muncii, serviciul public de plasare, oficiul de asigurări sociale, camera de comerţ şi industrie, legiunea de jandarmi şi poliţia etc., mai exact, majoritatea acelor instituţii pentru a căror reînfiinţare s-au făcut eforturi după 1989. Se înţelege că arhivele create şi deţinute de toate aceste instituţii au fost în mare parte distruse.
Dar opera comunistă nu s-a limitat la “transformarea” instituţiilor, ci şi a oamenilor, pe baza raţiunii de stat (în acest caz, de partid ). Potrivit datelor statistice ale A.F.D.P.R. Filiala Mehedinţi pentru anii 1945-1989, originari din acest judeţ au fost cca. 2000 de deţinuţi politici, în timp ce cca. 2500 persoane (peste 1200 familii) au fost deportate în Bărăgan sau cu domiciliul forţat în alte localităţi din ţară.
Pe de altă parte, evoluţia economică în această perioadă a avut la bază o tendinţă de creştere extensivă, în care cantitatea rezultatelor era favorizată, în detrimentul calităţii lor. Astfel, în mai 1972 este inaugurată Hidrocentrala “Porţile de Fier”, apoi Combinatul de celuloză şi hârtie ; urmează : Fabrica de aparate de măsură şi control (1980-1983), Fabrica de materiale de construcţii (1983), Întreprinderea de anvelope (1985), o nouă fabrică de spirt şi bere (1982) şi una de confecţii, o întreprindere metalurgică (1989). Sunt de asemenea dezvoltate capacităţile de producţie la Şantierul Naval, Uzina de Vagoane, Combinatul pentru industrializarea lemnului, se continuă lucrările la Hidrocentrala “Porţile de Fier II” etc. Aceasta determină migraţia populaţiei de la sat la oraş, numărul locuitorilor Severinului depăşind 100.000 (de la 71.107 în 1975, la 107.507 în 1990).
În aceste condiţii, mediul Severinului şi al Mehedinţiului în genere este ameninţat în toate compartimentele. Poluarea aerului şi a apei devine proporţională cu “măreţele realizări”, depăşindu-se cu mult cotele de nocivitate admise. Poluarea Severinului priveşte însă şi alte aspecte : urbanismul nu oferã satisfacţii estetice şi funcţionale. Astfel, lângă Palatul Cultural “Th.Costescu” au fost aşezate “cuburile” uriaşe, mult mai înalte, ale blocurilor de locuit, triumfalismul totalitarist ducând astfel la un hibrid nereuşit.
Decembrie 1989 a urmat în Mehedinţi schema obişnuită de la nivelul întregii ţări : este ocupat sediul Comitetului judeţean al P.C.R., se constituie un Consiliu judeţean al Frontului Salvării Naţionale, cu preşedintele şi membrii fondatori de rigoare. Urmează apoi schimbările locale, în acord cu schimbarea generală : la nivel instituţional, economic, social.
Din punct de vedere economic, judeţul se reface lent, după anii de creştere economică oarbă, supradimensionată. Creşterea populaţiei, coroborată cu concedierile impuse de restructurarea economică au dus inevitabil la creşterea şomajului, pe de o parte, ca şi la disfuncţionalităţi sociale de genul sărăciei sau al diferitelor infracţiuni, pe de alta (a se vedea în această privinţă capitolele specializate ale monografiei).
