Relief

Dunărea are numai un rol definitoriu în ceea ce priveşte geografia zonei turistice a ‚Porţilor de Fier’ pentru teritoriul românesc. Ea concentrează o serie de elemente pe care le asociază în ‚ecuaţii’ de mediu de mare complexitate. Din acest punct de vedere stabilirea unor corelaţii ce sunt definitorii se impun a fi precizate. Ca urmare cadrul fizic al zonei se raportează permanent la prezenţa acestui element major care este fluviul. Practic axa geografică a zonei este formată de către ‚”valea carpatică a Dunării”. Cadrul natural al zonei luate în studiu, nu poate fi studiat şi înţeles decât în contextul corelării tuturor elementelor care concură la completarea sa.

Relieful, component de mare spectaculozitate în zona turistică Porţile de Fier

Valea Dunării în zona turistică a Porţilor de Fier este un defileul săpat de fluviu, transversal în lanţul carpatic. După unii autori, defileul are o lungime de 130 km, după alţii de 134 km sau 135 extinzându-l între Gura Văii şi fie numai până la Moldova Veche sau după alţii până la Baziaş. Cert este însă faptul că este cel mai lung defileu transversal din Europa şi poate unul dintre cele mai spectaculoase şi pitoreşti de pe acelaşi continent.
Acţiunea diversă şi complexă a unor factori endogeni, cu calităţi diferite în unităţile din amonte şi aval de defileu, a imprimat procesului de formare al acestuia, un anumit ritm, o anumită intensitate conforme şi cu sursele de energie externă. Ca urmare acest defileu şi zona sa adiacentă pot fi considerate ca fiind un complex natural-teritorial aparte, în care procesele geografice cu acţiuni interferente şi convergente, manifestate pe fondul general montan, au generat schimbări şi diversificări ale peisajului general (Velcea, V 1993).
Omogenitatea şi diversitatea sunt cuvinte cheie. În aceeaşi ordine de idei se înscrie petrografia zonei, diversă dar tipic montană. Marea diversitate petrografică a avut un rol deosebit în determinarea elementelor morfometrice ale văii şi ale albiei sale minore (Velcea,V 1970). Astfel se constată că acolo unde fluviul traversează sectoare cu roci rezistente, albia este largă, puţin adâncă, cu pantă mare, şi cu multe stânci care odinioară la ape mici împiedicau navigaţia. În sectoarele cu roci mai puţin rezistente, ca de exemplu calcarele, albia este foarte îngustă, de exemplu în zona de confluenţă cu Mraconia, şi cu adâncimi impresionante rezultate în urma acţiunilor intense de adâncire a fluviului unde predomină eroziunea, la Cazane. Relaţia petrografie – forme de relief, de dimensionare este o relaţie clasică ce nu se dezminte nici în cadrul acestui defileu (Iancu,M; Velcea;V 1964).
Posea Gr., Grigore M., Popescu N (1963) şi Iancu M, Velcea V, Glăja M (1964) fac o primă prezentare detaliată din punct de vedere morfologic a Defileului Dunării identificând alternanţa de sectoare largi cu cele înguste, diferite între ele din punct de vedere morfologic şi structural. Se remarcă alternanţa de sectoare pe care le prezentăm în cele ce urmează:

Sectorul Baziaş – Moldova Nouă se caracterizează printr-o albie mai largă uşor adâncită în şisturi cristaline, cu lăţimi ce variază între 800 – 1400 m.

Sectorul Moldova Veche – Coronini (Pescari) unde albia este adâncită în şisturile cristaline din Munţii Locvei, panta este mică, lăţimea variază între 500 – 1500 m, adâncimile sunt cuprinse între 7,5 – 17,5 m. Prezintă caractere de tranziţie datorită încadrării sale între masa cristalină a Locvei şi terminaţiile nord-vestice ale masivelor Dobrianske Planina şi Komolske Planina. Datorită pantei mici, adâncimii variabile şi aportului considerabil de material solid aici s-au putut forma ostroave: ex. Ostrovul Moldova Veche (ce aparţine României) cu un impresionant relief de dune.

Îngustarea dintre Coronini – fosta localitate Alibeg
În aval de Coronini, pe o lungime de 6 km, fluviul traversează o zonă calcaroasă, unde albia se modifică substanţial, lăţimea scade 500m, adâncimile cresc la 30 – 36 m, cu pantă mai mare. Între localităţile Coronini şi fosta localitate Alibeg (situată chiar la poalele dealului cu acelaşi nume) albia Dunării se îngustează în medie la 450-470 m iar de o parte şi de alta a ei se ridică abrupte calcaroase cu altitudini de 250 – 450 m. Pe suprafaţa aproximativ netedă a acestor abrupte sub formă de poduri este prezentă o gamă variată de forme exocarstice, mai bine dezvoltate în jurul localităţii Sf. Elena. Spre vale versanţii îşi accentueză şi mai mult panta, permiţând evidenţierea endocarstului. În multe privinţe aspectul acestor versanţi poate fi asemănat cu cel de la Cazane. Intensitatea eroziunii evidenţiază în apele Dunării stânca de la Babakai.
După acest sector calcaros urmează unul săpat în gresii şi gnaise când albia se lărgeşte din nou, adâncimile şi panta scad.

Depresiunea Liubcova se desfăşoară pe o lungime de circa 18 km fiind transversală faţă de Dunăre şi apare pe o porţiune mult mai largă în cadrul general al defileului. Aici Dunărea traversează formaţiunile sedimentare neogene depuse într-un bazin tectonic, şi formaţiunile cristaline ale zonei getice. Relieful depresiunii are un aspect colinar, cu altitudini cuprinse între 200 – 350 m, fiind încadrată de munţi scunzi şi culmi netede dezvoltate în formaţiuni mai dure (şisturi şi calcare) cu altitudini de 400 – 600 m. În depresiune, văile principale: Valea Mare, Oreviţa şi Cameniţa, au generat o serie de bazinete de eroziune şi acumulare dispuse în lungul acestora şi la confluenţa cu Dunărea. Lăţimea minimă a luncii (450 m) se întâlneşte în amonte de valea Liuborajdea iar cea maximă la 1150 m în aval e dealul Stânca.

Îngustarea Berzasca - Greben (locaţie pe malul drept) reprezintă cel de al doilea sector calcaros situat deja în aval de Cozla unde albia se îngustează din nou, adâncindu-se la aproximativ 27 m unde panta devine mai accentuată, situaţie ce se păstrează până aproape de fosta locaţie a Grebenului, localitate de pe malul sârbesc. Valea e simetrică şi dominată de versanţi foarte abrupţi. Varietatea petrografică a sectorului se reflectă în morfologie prin sinclinale suspendate, văi subsecvente, consecvente, transversale de sinclinal şi de anticlinal. Uneori formaţiunile sedimentare sunt străpunse de porfire cuarţifere paleozoice ce apar în relief sub formă de vârfuri şi abrupte înalte. Panta mai accentuată a talvegului ca şi lăţimea mică a albiei minore impun o acţiune mai accentuată de transport şi eroziune. Amplitudinea reliefului înregistrează valori mari ceea ce contribuie la instabilitatea versanţilor, apărând destul de frecvent alunecări de teren.

Sectorul Greben – fosta localitate Plavişeviţa este un alt sector mai larg ce se desfăşoară sub forma unei văi relativ largi dar în formă de V are o lungime de circa 25 km şi este tăiată în formaţiuni metamorfice, eruptive şi sedimentare. Localitatea Plavişeviţa a dispărut în urma formării lacului de acumulare de la Porţile de Fier dar denumirea se poate păstra în delimitare, asociată cu prezenţa văii Plavişeviţei din imediata apropiere. În cadrul acestui sector se delimitează două perimetre distincte: cel din amonte de fosta localitate Iuţi şi cel din aval. Ele sunt diferite din punct de vedere structural cea ce se reflectă din punct de vedere strict structural în peisaj.

Sectorul “Cazanele Dunării”
Acest sector este cel mai spectaculos şi cunoscut sector din tot defileul Dunării. Se desfăşoară în amonte şi aval de bazinetul de la Dubova între fostele localităţi Plavişeviţa (amonte) şi Ogradena (aval). Bazinetul de la Dubova, un subsector puţin mai larg, împarte sectorul în două subsectoare bine cunoscute sub denumirile de: Cazanele Mari (amonte) şi Cazanele Mici (aval). Aceste sub-sectoare sunt tăiate în calcare şi sunt cele mai înguste şi cele mai spectaculoase din întreg cuprinsul defileului.
Cazanele Mari au o lungime de 3,8 km, lăţimea văii variază între 200 şi 250 m iar adâncimea albiei atinge 45 m. Versanţii Cazanelor Mari sunt tăiaţi în masivele calcaroase Ciucaru Mare (316 m) pe malul stâng şi Stirbăţul Mare (768 m) pe malul drept. Deşi Dunărea îşi taie vale îngustă printre aceşti munţi joşi ei par că se contopesc într-o oarecare unitate, ieşirii fluviului din zona cristalinului, şi străpungerii celei de a treia şi mai dificile benzi de calcar din calea sa. Săpându-şi încetul cu încetul drumul prin această bariera a reuşit să creeze un monument al naturii. Chiar la intrarea în Cazane pe fundul lacului a rămas pragul Calinic, care înainte de formarea acestuia, ieşea la iveală pe timp de secetă sau iarna bara scurgerea gheţurilor şi oprea temporar calea vapoarelor. În Cazane fluviul şi-a săpat valea între cei doi versanţi masivi, care pe alocuri sunt surplombaţi.
În aval de bazinetul Dubova se află Cazanele Mici, desfăşurate pe o distanţă de 3,6 km unde lăţimea defileului scade la 150 – 200 m, adâncimea depăşeşte 45m. Cazanele mici au fost dăltuite de Dunăre de data acesta în versanţii Ciucarului Mic (310 m) pe malul stâng şi Stirbăţul Mic (626 m) pe malul drept. Peisajul este la fel de spectaculos, pe alocuri chiar mai spectaculos decât în Cazanele Mari datorită lăţimii mici a văii.
Dată fiind prezenţa calcarelor, în Cazane se desfăşoară o serie de forme de relief exocarstic (versanţi abrupţi, doline, uvalii, lapiezuri) şi endocarstic (peşterile Veterani, Ponicova) care nu fac altceva decât să sporească pitorescul zonei.
După sectoarele mai sus amintite, alternanţa celor mai largi ş cu cele mai înguste se repetă după aceleaşi reguli, ( aparând acum şi lărgiri mai semnificative cum ar fi cele de la: Ogradena, Ieşelniţa şi Orşova) până la Gura Văii.

Depresiunea Ogradena – Orşova
Acest sector se deschide larg de la Cazane până în aval de confluenţa Dunării cu Râul Cerna. Malul drept rămâne în general înalt şi abrupt, iar cel stâng este jos, larg cu caracter depresionar în care Dunărea dezvoltă o mică luncă.

Pentru această unitate semnalam ca fapt divers, existenţa insulei Ada Kaleh care a fost prezentă în peisaj până la efectuarea barajului de la Porţile de Fier. Această insulă a luat naştere în următoarele condiţii:
- prezenţa ei la confluenţa Dunării cu Cerna ceea ce a condus la formarea unui debit solid abundent;
- în faţa aglomerărilor de aluviuni se afla zona intens denivelată a Porţilor de Fier, în aceste condiţii s-au format nuclee de aglomerare a aluviunilor care au constituit baza de formare a insulei Ada Kaleh;
- cursul Dunării s-a scindat în două segmente ceea ce a făcut ca eroziunea să scadă în zona insulei;
În prezent insula este acoperită de apele Dunării nu s-a mai dezvoltat. Semnalarea locaţiei originale este marcată în teritoriu numai printr-o inscripţie şi un punct de belvedere pe malul Dunării

Îngustarea Vârciorova – Gura Văii, ce încheie Delifeul Dunării, se desfăşoară pe o distanţă de 9 km, cu versanţi abrupţi şi vale îngustă. În dreptul Porţilor de Fier, fundul Dunării prezintă adâncimi de zeci de metri dar alături de acestea se ridică stânci care depăşesc nivelul mediu al apelor. Stâncile din albia Dunării formate din şisturi cristaline încep din aval de Vârciorova. În aval de Porţile de Fier se dezvoltă un şir de ostroave, în special în dreptul localităţii Gura Văii, ca urmare directă a liniştirii relative a apelor şi depunerii aluviunilor evacuate din defileu.
În concluzie Defileul Dunării între Baziaş şi Gura Văii apare ca o succesiune de sectoare de vale largă cu sectoare de vale îngustă sau din când în când bazinete depresionare care nu sunt altceva decât sectoare morfologice şi structurale cu caractere diferenţiate.
Arealul de vale al zonei turistice “Porţile de Fier” nu este complet includerea unui alt sector de vale important : este vorba despre Culoarul Cernei.

Culoarul Cernei se constituie într-un sector de vale, presărat cu mici defileuri şi porţiuni mai lărgite de vale. Cerna s-a adâncit într-o masă mare de calcare, fapt ce domină configuraţia văii prin versanţi abrupţi, creste semeţe ca de exemplu Domogledul. În bazinul superior calcarul formează două şiruri de înălţimi, unul în partea superioară a Cernişoarei, altul în partea mijlocie, numite de către localnici fie ciuceve fie geanţuri, şi însoţesc valea când pe parte când pe alta.
Ciucevele apar ca nişte mici masive calcaroase ce însoţesc mai întâii Cernişoara apoi Cerna, la început pe stânga iar mai apoi şi pe dreapta. Altitudinea lor scade treptat fapt ce nu diminuează impactul lor în peisaj printr-o morfologie aparte, unică şi cu un pitoresc deosebit: Ciuceava Rotată, Ciuceava Sturului, Ciuceava Mare, Ciuceava Neagră, Ciuceava Frasinului, Ciuceava Chicerii.
Geanţurile, asemănătoare ciucevelor contribuie pitorescul văii în aval de Cerna Sat până dincolo de confluenţa cu Arşasca. Ele se menţin în general la altitudini de 900 m mai reprezentative fiind : Geanţul Corcoaiei, Genţul Glodului, Geanţul Bobotului, prin faptul că domină Valea Cernei cu peste 400 m, deşi sunt intens fragmentate de văi înguste şi chei sălbatice.
Străbătând Culoarul Cernei de la izvor spre vărsare, peisajul se schimbă de nenumărate ori. În amonte de Cheile Cernişoarei valea este aproape de nepătruns pentru ca imediat în aval de aceste chei să dezvolte o luncă largă – Lunca Cernişoarei – care se întinde pe aproape 3,5 km până la confluenţa Cernei cu pârâul Cărbunele.
Parcă după acelaşi model al Dunării prin defileu, Cerna trece printr-o nouă gâtuire în care pereţii se strâng uşor, intrându-se în Lunca Iovanului de la confluenţa Iovanului cu Cerna, unde versantul stâng este mai abrupt şi puternic fragmentat, iar cel drept cu un relief mai domol ce cade în trepte spre Cerna. Lăţimea mică a văii din această porţiune, ca şi la “Porţile de Fier” a permis construirea unui baraj în spatele căruia s-a format un lac de acumulare care urcă în amonte până la Valea Cărbunele. În aval valea se îngustează din nou în dreptul confluenţei cu Balmoşul, un pârâu puternic ce coboară de sub Vârful Godeanu. Curând şirul munţilor se închide din ce în ce mai mult pentru ca în Cheile Corcoaiei apele să treacă cu mare greutate. Acest sector este unul dintre cele mai pitoreşti din Culoarul Cernei, unde apele vijelioase se izbesc de stânci pentru ca mai apoi într-un mod aproape nefiresc să se domolească imediat la ieşirea din chei, când valea se lărgeşte.
Culoarul Cernei are aspect de defileu între gura Olanului şi confluenţa Cernei cu Belareca, având versanţi asimetrici. Versantul stâng este calcaros, abrupt, presărat cu hornuri, chei sălbatice şi blocuri mari de stâncă la baza. Versantul drept este săpat în şisturi cristaline şi formaţiuni sedimentare mai vechi şi calcare dând aspect de contraforturi puternice. În aval de confluenţa cu Arşasca, Cerna taie o bară de calcar formând spectaculoasele Chei ale Bobotului, apoi ieşind din ele să-şi lărgească iar valea cu versanţi de asemenea asimetrici. Fiecare îngustare a culoarului este determinată de fapt de prezenţa calcarelor pe care Cerna a fost obligată să le străpungă, la fel ca şi Dunărea, croindu-şi un drum mai scurt spre aceasta. Dincolo de îngustarea de la Băile Herculane de la poalele Domogledului, valea se lărgeşte mult până la confluenţa cu Belareca, loc unde se îndreaptă spre sud.
Al treilea element de bază ce compune relieful zonei turistice a ‚”Porţilor de Fier” este arealul de interfluvii. De altfel am subliniat în nenumărate rânduri că această zonă este definită ca şi zonă predominant montană, alcătuită din culmi prelungi pe care Vintilă Mihăilescu îi mai numeşte şi ”muncei”.
Unităţile montane din zona turistică ‚”Porţile de Fier” fac parte din Carpaţii Occidentali, înscriindu-se în grupa Munţilor Banatului prin subunităţile lor: Munţii Locvei şi Munţii Almăjului. Zona turistică luată în studiu se mai extinde şi pe în cadrul Carpaţilor Meridionali cu unităţi aparţinând grupei Retezat – Godeanu: Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi. Arealul interfluvial montan ocupă conform unor studii din anii “70 (Atlasul complex “Porţile de Fier”, 1972), 75% din suprafaţa întregului defileu şi 80% din suprafaţa întregii zone turistice. Restul de 20% din suprafaţa zonei revine interfluviilor de podiş – Podişul Mehedinţi şi parţial depresionar – Depresiunea Drobeta Turnu Severin.
În ansamblul lor Munţii Banatului apar ca o asociere de horsturi şi grabene situate la un nivel mult mai coborât (muncei) faţă de Carpaţii Meridionali. Complexitatea litologică şi cea structurală sunt evidente în morfologia de detaliu a Munţilor Banatului care consemnează întinse suprafeţe de nivelare. Cea mai importantă particularitate geomorfologică a Munţilor Banatului o constituie prezenţa reliefului carstic (M-ţii Aninei), larga dezvoltare a masei de calcar jurasic şi cretacic fiind generatoare de atracţii turistice ne bănuite.
Marea varietate a formelor carstice, energia reliefului, prezenţa rocilor carstificabile la suprafaţă, întreaga gamă de fenomene exocarstice şi endocarstice, prezenţa cursurilor de apă de suprafaţă şi a celor subterane, specificul covorului vegetal, alături de alte trăsături proprii, fac din peisajul carstic o adevărată entitate geografică, ridicând coeficientul său de participare la alcătuirea potenţialului turistic al Munţilor Banatului.Cele mai important categorii de obiective aparţinând reliefului carstic sunt : cheile şi defileurile, peşterile, crestele şi abruptele, câmpurile de doline, ponoarele şi peisajul carstic sub aspectul de grupări distincte.
Din cadrul Munţilor Banatului în zona turistică a “Porţilor de Fier” se desfăşoară Munţii Locvei şi Munţii Almăjului.

Munţii Locvei prelungiţi ca un promontoriu de-a lungul Dunării, sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din şisturi cristaline şi calcare. Sunt delimitaţi la N şi NE de Nera, la S şi SV de Dunăre, iar la E de culoarul Liubcova-Şopotu Nou. O linie care ar uni localităţile ( de la N-S ) Sasca Montană, Stinăpari, Moldoviţa şi Moldova Nouă desparte aceşti munţi în două sectoare distincte. Numai sectorul estic este inclus în zona turistică “Porţile de Fier” de către acest studiu întrucât evolutiv se află sub influenţa Dunării. La est de linia mai sus amintită predomină calcarele şi ca atare apar numeroase forme de refief carstic. Calcarele, sunt de vârstă triasică, jurasică şi cretacică, şi sunt strâns cutate în sinclinale şi anticlinale puternic faliate. Relieful este alcătuit din culmi largi ramificate şi carstoplene, cu numeroase uvale, doline şi lapiezuri. Aici sunt săpate numeroase chei, apar mici cascade. Carstificarea avansată a calcarelor a dus la dispariţia apelor din aceste suprafeţe cu aspect de podişuri, prezentându-se sub formă de zone endoreice ( de exemplu podişul calcaros de la Sfânta Elena, situat la 400 m, cu văi seci şi văi de doline lipsite de ape ). Platoul calcaros Cărbunari, la estul regiunii calcaroase, pe roci banatice, dezvoltă un relief de culmi scurte, care rareori trec de 500 m altitudine, despărţite de văi adânci şi înguste.
În partea de sud vest a Munţilor Locvei, chiar la extremitatea vestică a zonei turistice luate în studiu, sprijinindu-se pe Dunăre, se desfăşoară Depresiunea Moldova Veche, pe un vechi bazin miocen. În cadrul ei, se găsesc depozite neogene, dispuse transgresiv şi discordant pe şisturi cristaline getice. Aceste formaţiuni se întind în lungul Dunării, între localităţile Coronini şi Divici; sub forma unei făşii late de câţiva kilometri. Depresiunea depăşeşte limita formaţiunilor neogene, cuprinzând şi şisturi cristaline din care sunt formate culmi prelungi, situate la 200-300 m, cu înclinarea spre Dunăre. În zona de confluenţă a văii Boşneagu cu Dunărea au luat naştere bazinete de acumulare.

Munţii Almăjului însoţesc Defileul Dunării, de la culoarul Liubcova – Şopotu Nou (pe versantul vestic) până la Valea Cernei, fiind dominaţi de culmea Svinecei, cu vârful Svinecea Mare (1224m) şi prezentând forme şi culmi teşite şi foarte ramificate, echivalente ale unor nivele de eroziune clare. Pe latura dinspre fluviu sunt deosebit de fragmentaţi, dând naştere unor sălbatice chei. Munţii Almăjului au de fapt două culmi mai importante, foarte ramificate şi sinuoase: cea răsăriteană, orientată nord-sud, aproximativ de la Lăpuşnicel la Cozla şi cea apuseană cu mai multe şei, ramificaţii şi cel mai înalt vârf, Svinecea Mare.
Atât rocile cristaline, cât şi cele sedimentare sunt străpunse de roci magmatice, reprezentate prin granite şi serpentine, care apar în zona estică a Munţilor Almăjului unde bine cunoscute sunt vârfurile Cârşa Mare (1167 m), Cherbelezu (1102 m), Omeniscu Mare (897 m ), iar spre V, Culmea cu Vârful Svinecea Mare (1224 m) şi Curmătura Băniei ( 1069 m) de unde se desprind culmi mai scunde. Cele mai înalte culmi ai acestor munţi străjuiesc din exterior zona turistică “Porţile de Fier” dar reprezintă o atracţie la care se ajunge traversându-se zona. Practic zona turistică cuprinde numai ramificaţiile lor sud-estice. Cu toate acestea pe teritoriul lor aparţinând zonei turistice “Porţile de Fier” se afla formată Clisura Dunării de la Cazane. Relieful montan este mai semeţ şi mai pitoresc ca urmare a prezenţei calcarelor. Aspectul general montan aici este compus dintr-o interesantă alternanţă de platforme, platforme suspendate deasupra Dunării (Ciucarul Mare 316 m şi Ciucaru Mic 310m) şi culmi semeţe. Datorită aceloraşi calcare şi aici s-au dezvoltat lapiezuri, doline, uvalii, peşteri.
În Munţii Almăjului Dunărea şi-a tăiat practic cele mai spectaculoase sectoare, ce au făcut Defileul Dunării faimos în Europa. Deşi nu sunt nişte munţi foarte înalţi, alternanţa de spaţii mai plane cu cele mai semeţe şi cu intervenţia Dunării au creat peisaje de o atracţie incontestabilă.
În partea de sud-vest a Munţilor Almăjului, de desfăşoară Depresiunea Liubcova, săpată în depozite neogene, depuse într-un bazin tectonic. Relieful depresiunii are un aspect colinar, iar pe văile mai mari ca de exemplu Valea Mare, Oreviţa, Cameniţa şi Liuborajdea, au luat naştere bazinete de eroziune şi acumulare. În cadrul depresiunii se găseşte toată seria de terase ale Dunării.
Treapta montană cea mai înaltă de pe teritoriul zonei turistice “Porţile de Fier” o constituie grupa Retezat - Godeanu a Carpaţilor Meridionali care prin subdiviziunile sale ocupă partea estică a zonei. În fapt doar prelungirile sud-estice ale acestei grupe apar aici ridicându-se semeţ la altitudini de 2000 m, însoţind Valea Cernei. De-a lungul văii se aliniază culmile Munţiilor Cernei şi Munţiilor Mehedinţi, mai joase şi domolite de Culoarul Timiş-Cerna. Spre sud, sud-est teritoriul zonei “Porţile de Fier” coboară dinspre Podişul Mehedinţi ce străjuieşte poalele Munţilor Mehedinţi spre Depresiune Drobeta Turnu Severin.

Munţii Godeanu din punct de vedere geologic sunt alcătuiţi din şisturi cristaline iar relieful lor predominant este acela de suprafeţe netede şi ondulate, uneori uşor înclinate, cu pante abrupte spre văi, ceea ce creează un caracter de masivitate. Aceşti munţi au altitudini cuprinse între 1100 şi 2200 m, fapt ce îşi spune cuvântul ulterior în expresia tuturor elementelor de peisaj al acestor munţi. Între Vârful Paltina (2149m) şi Oslea Românească (1781m) se pot observa abrupte puternice, ce apar sub forma unor contraforturi spre Valea Cernei sporind caracterul sălbatic al peisajului. La sud de Oslea Româneacă abruptul se domoleşte , este fragmentat şi se apropie de axul văii.

Munţii Cernei nu sunt altceva decât o continuare spre sud-vet a Munţilor Godeanu, însoţind Cerna pe partea ei dreaptă pe o distanţă de aproape 40 km. Ei încep practic la sud de Valea Olanului şi se termină la confluenţa Cernei cu Belareca. La nord de Valea Bedina, structura geologică a acestor munţi este alcătuită din şisturi cristaline ceea ce imprimă un aspect mai uniform dând forme mai rotunjite culmilor. La sud de valea cu acelaşi nume structura geologică cuprinde: sedimente greso-conglomeratice, eruptive, calcare ce au ca rezultat culmi mai joase şi mai scurte dar cu profile abrupte şi în trepte. Spre axul Văii Cernei culmile sunt scurte, fragmentate cu abrupte calcaroase ce adăpostesc un întreg arsenal de forme de relief carstic. Altitudinile Munţilor Cernei scad de la nord-est spre sud-vest; de la 1928 m în Vârful Dobrii, la 1826 m în Vârful Babei, 1733 m în Vârful Vlaşcu Mic, 1512 m în Vârful Arjana ajungând la aproape 300 m în culmea Seseminului situată la sud de Băile Herculane.

Munţii Mehedinţi se desfăşoară oarecum paralel cu cei ai Cernei, pe partea ei stângă, însoţind-o aproape în întregime. Altitudinile acestor munţi se menţin între 1000 - 1200 m, numai vârfurile lor cele mai înalte depăşind aceste valori, ca de exemplu Vârful lui Stan (1466 m) şi Piatra Cloşani (1421 m). Înălţimea redusă şi existenţa unor curmături transversale uşurează circulaţia peste munte, între Valea Cernei şi Podişul Mehedinţi. Structura geologică se caracterizează printr-o mare varietate petrografică existentă în zonă, fapt ce a dat naştere unei mari varietăţi de forme de relief, un profil asimetric al văii, cu pante abrupte spre Valea Cernei şi pante mai domoale spre Podişul Mehedinţi, unde trecerea este mai lină. În cadrul Munţilor Mehedinţi se detaşează mai multe sectoare cu caracteristici proprii ce generează un peisaj pe cât de variat pe atât de pitoresc.
Astfel se detaşează partea de nord, denumită şi culmea propriu – zis a Cernei, desfăşurată între Şaua Turcinesii şi Valea Arşasca. Această culme este îngustă, are forme rotunjite datorate prezenţei şisturilor cristaline şi rocilor granitice din care este formată. Suprafeţele netede existente sunt legate prin şei mai joase de suprafeţe ondulate, cum sunt cele de la nord de Cioaca Înaltă, în care o serie de mameloane sparg monotonia reliefului.
Fragmentaţi puternic de apele de suprafaţă, cu frecvente rupturi de pantă, prin care apa cade în mici cascade, versanţii abrupţi sunt greu accesibili dinspre Valea Cernei, trecerea peste munte putându-se face numai prin şaua de sub Cioaca Înaltă de la est de Cerna Sat. Dincolo de Cioaca Înaltă culmea îşi schimbă aspectul datorită barei calcaroase ce se interpune în lungul Cernei, formând seria geanţurilor care sunt mici masive calcaroase, ce dublează culmea propriu – zis a Cernei. Aici afluenţii Cernei au detaşat culmi prelungi ce coboară în trepte până la linia micilor masive calcaroase denumite local geanţuri.
Urmează apoi suprafaţa calcaroasă cea mai extinsă din întreaga regiune şi care se desfăşoară practic între Vârful lui Stan şi Vârful Domogled. Această suprafaţă este mărginită spre Cerna de un abrupt puternic, de 400-600 m, fiind fragmentată de mai multe văi carstice, precum Ploştina, Ţăsna, Padina Seacă, Jelerău, Ferigari, spre abruptul Cernei, cu chei înguste, greu accesibile. Acest sector montan deţine cele mai variate şi mai frumoase forme carstice precum: câmpurile de lapiezuri, doline, polii ce apar în forma unor depresiuni la Beletina, Poiana Cerbului, Poiana Muşuroaielor, chei precum cele mai sus amintite, abrupte şi creste calcaroase pitoreşti, cascade (Roşeţu), sorburi, ponoare, peşteri (Peştera Mare de la Soronişte, Peştera cu Pietre, Peştera lui Şerba, etc) ce dau Munţilor Mehedinţi un caracter de unicat.
Culmea calcaroasă coboară la altitudini de 1 100m şi se menţine în jurul acestei valori la sud de Balta Cerbului, fiind formată din mici masive legate între ele prin şei. Abruptul puternic al acestei culmi este străpuns de văi scurte cu rupturi de pantă, pe care primăvara se formează mici cascade temporare.
Acest peisaj este amplificat de Masivul Domogled (Domogledul Mare – 1105m şi respectiv Domogledul Mic – 1 099m) care reprezintă cea mai impunătoare creastă perpendiculară pe Cerna şi care este unică prin frumuseţe. La poalele sale se adăposteşte staţiunea Băile Herculane.
Relieful zonei turistice “Porţile de Fier” se întregeşte prin prezenţa a două unităţi deja menţionate: Podişul Mehedinţi şi Depresiunea Drobeta Turnu Severin.
Podişul Mehedinţi se află aşezat că o bordură lată şi mai joasă la marginea Munţilor Mehedinţi pe care îi continuă spre est printr-o trecere uşor gradată care se reduce, în medie, la 500 – 600 m, cele mai importante înălţimi întâlnindu-se în vârful Paharnicului (885 m), Cornetul Cerboanei (803 m), Cornetul Babei (770 m), Chicera Godeanului (772 m), Nevăţ (714 m) etc. Podişul are o structură petrografică alcătuită din şisturi cristaline la contactul cu muntele, unde se întâlnesc şi culmile netede străbătute de văi. În partea centrală alcătuirea petrografică se modifică cuprinzând calcare, relieful fiind fragmentat de văi adânci şi înguste cu versanţi abrupţi, greu accesibili (Văile Topolniţei, Coşuştei, Bahnei). Podişul Mehedinţi este însă bine cunoscut ca parte integrantă a zonei turistice “Porţile de Fier” ca urmare a prezenţei formaţiunilor endo şi exocarstice care sporesc pitorescul zonei prin unicitate şi frumuseţe. Aici se întâlnesc lapiezurile cu cele mai variate forme, sohodoluri, izbucuri, văi subterane, zătoane (Zătonul Mare, Zătonul Mic), peşteri precum: Peştera Topolniţa, Peştera lui Epuran, Peştera Bulba, chei ca cele ale Topolniţei şi Coşuştei, doline, polii ca cele de la Balta, Izverna, Nadanova, la care se mai adaugă podul natural de la Ponoare.
Podişul Mehedinţi este flancat spre est de un culoar depresionar de contact ce se lărgeşte dinspre nord spre sud, constituind o zonă depresionară bine individualizată alcătuită din mai multe uluce depresionare individuale precum cele de la Brativoieşti, Bala, Crăguieşti, Şovarna, Ilovăţ, Halânga, Malovăţ, Turnu Severin. Între ele Depresiunea Turnu Severin este cea mai mare, are un relief cu înălţimi cuprinse între 50 şi 150 m. În această depresiune se află foarte bine dezvoltate terasele Dunării ce îi dau depresiunii un aspect general de şes suspendat deasupra fluviului la 40 – 45 m altitudine cu relief uşor vălurit.